Pînă acum trei ani, dormeam pe burtă; asta pînă cînd am auzit că doar cei frustraţi, cu spaime sau cu traume (suportabile) strîng perna în braţe. Şi cum, din psihanaliză, singurele lucruri care nu mă lasă indiferent sînt tocmai micile zvonuri de colţul străzii, m-am hotărît să încetez cu această practică. Mi-am spus: eşti un om fericit; nu duci lipsă de bani, ai un serviciu bun, ai o familie pe cale să se mărească (soţia mea era însărcinată), ţi-a apărut o carte, te bucuri de o recunoaştere acceptabilă din partea lumii litererare - scrii la Dilema, ce motive ai să dormi pe burtă? De mîine dormi pe spate. În primele cîteva nopţi, lucrurile n-au mers cum prevăzusem: mă întindeam în pat şi mă chinuiam să mă obişnuiesc cu noua poziţie, care, trebuie să recunosc, era destul de inconfortabilă. Somnul drepţilor - i se mai spune. Presupune seninătate şi relaxare. Undeva, sub fund, cearşaful îşi făcuse de cap şi se boţise. Aprindeam lumina şi mă uitam să văd: trei cute care în mintea mea se hipertrofiaseră pînă la dimensiunea a trei accidente tectonice. Netezeam cutele şi mă întindeam la loc. Dimineaţa mă trezeam pe burtă. Pe urmă, tot perseverînd, am reuşit. Mi s-a semnalat că sforăi, ceea ce a fost surprinzător pentru mine - pînă atunci nu ştiam că am acest obicei. Nu-i nimic - mi-am zis - sînt pe calea cea bună: doar cei senini şi lipsiţi de griji sforăie. După care s-a întîmplat: cum stăteam pe spate, cu veioza aprinsă, şi aşteptam să adorm (la dreapta mea se auzea pufăitul regulat al bebeluşului), am simţit o căldură bruscă în plexul solar. Senzaţia a iradiat, cu insinuări furnicate, către vintre şi către gît, iar de acolo s-a întins în picioare şi în mîini, făcîndu-mi-le moi. Dacă aş fi fost în picioare, aş fi căzut, iar dacă aş fi ţinut o vază de cristal, aş fi scăpat-o şi aceasta s-ar fi spart în mii de cioburi. Mi se întîmpla să am astfel de emoţii la examene