Ah, într-adevăr, spaimele noastre! Cîte ne sînt date să suportăm şi să ne sfîşie într-o biată viaţă de om! Sînt multe, infinit de multe şi fiecare vîrstă le are pe ale sale. Spaimele trăite ca licean şi student, cu tezele sau examenele care ne dădeau fiori, nelăsîndu-ne hodină în suflete. Oricît de pregătit eram (şi eram!) mă chinuia, fireşte, spaima că îmi va cădea, la oral, un subiect mai puţin ştiut sau deloc. Dar spaimele tinereţii şi ale maturităţii mele cînd mă temeam de ceea ce spusesem (şi cui) ca nu cumva să-mi aducă penitenţe pentru îndrăzneală (care, de fapt, era o observaţie de bun-simţ) sau, mai tîrziu, cînd am intrat în viaţa literară dacă mi se vor publica scrierile create cu infinită trudă şi sacrificii! Cîte zbateri, cîte spaime n-am trăit pînă să apuc vremea, mai calmă, cînd nu mi se mai tăia din planurile editoriale cartea propusă şi acceptată de o editură! Eram, acum, considerat o autoritate în materie şi cenzura (cenzurile) îmi îngăduiau cărţile. Dar şi atunci te bîntuia spaima de decizia cenzurii şi cîtă abilitate va trebui să consum ca să nu mi se taie cutare opinie la care ţineam mult. În 1975, cînd am publicat cartea Junimea şi junimismul, ca să-mi fie lăsat de cenzură paragraful despre apartenenţa Junimii la francmasonerie (fapt îndeobşte ştiut, căruia i-am adus, totuşi, completări utile) a trebuit să-l conving pe mereu săritorul la nevoie George Ivaşcu care mi-a publicat un fragment (conţinînd şi paragraful cu pricina) în România literară şi, astfel înarmat, cînd s-a sesizat cenzura, i-am adus ca probă respectivul fragment apărut în revistă. Şi am căpătat viză de imprimat. Dar prin cîte spaime n-am trecut pînă să ajung la acest fericit rezultat! Şi au fost multe astfel de episoade, toate trăite în spaime de tot felul, mai toate încrîncenate şi consumatoare de infinită energie nervoasă. Cînd povesteşti asta, azi, unui tînăr scriitor c