Înainte de a-mi sfîrşi romanul "Maimuţele personale" apărut la Ed. pentru Literatură în 1968, fusesem operat de un chist dermoid... Sau după? Înainte sau după? Cred că după, n-are importanţă - esenţialul este că şi eu şi eroul meu fuseserăm operaţi de un chist. Era un fleac. Fisurase de vreo patru ori - după ce făcuse puroi. Mă tăiaseră de patru ori - de patru ori îmi spuseseră că nu voi scăpa de el decît dacă-i voi scoate "cămaşa, la rece". Trebuia să-l las să se răcească după fiecare inflamare şi după aceea să... Dar eu, sănătos, rîdeam de el, glumeam cu el, îl metaforizam şi nu-l tăiam. Ziceam de fiecare dată că prefer să am în mine un om patetic, fierbinte, decît să execut o fiinţă lucidă, rece. Vedeam în el un om de frică să nu ajung la bisturiu. Fantezia are tîmpeniile ei. A cincea oară, chirurgul a hotărît să nu ne mai jucăm de-a fistula şi m-a reţinut la spital, să mă taie. Era vară, şedeam în rezervă cu două cancere la pancreas, chirurgul dorea să mă opereze devreme, la 6 dimineaţa, ca la 7 să fie la Lido, în bazin. Dar cu o zi înainte, mă analizaseră sanguin şi observasem imediat că anestezistul şi un internist prieten (care-mi diagnosticase că voi muri din puberilitate) dispăruseră - după lectura analizei. I-am făcut curte, în pijama, douăzeci de minute, laborantei, să aflu ce spune analiza. Nimic. Nu i-am putut smulge nimic, rezista, eu eram obsedat de fuga celor doi, nu ştiu unde, nu ştiu de ce, după ce citiseră buletinul. N-am putut mînca la prînz. Nu puteam înghiţi supa, căutam din ochi anestezistul care mi se părea mai vulnerabil decît prietenul internist. Dispăruseră. După masă, am urcat în camera de gardă unde-l găsii pe anestezist. L-am luat de departe povestindu-i romanul, acordîndu-i deci onoarea primului lector, a confesorului, sugerîndu-i fin finalul cu eroul meu care din chistul acela face un sarcom... Eşecul fu (sar)comic: el îmi înc