Bătrîneţea apare atunci cînd frica începe să dispară. Putem urmări inevitabilele progrese ale îmbătrînirii după modul, la fel de ineluctabil, în care spaimele acumulate timp de o viaţă se risipesc, una cîte una. S-au dat atît de multe definiţii pentru bătrîneţe... E ciudat că încă nu s-a formulat cea mai evidentă: încetarea treptată a spaimei. În tinereţe, chiar şi cel mai convins emul al lui Rastignac va fi pururea încercat de îndoieli şi nelinişti, care urcă din adînc cu putere: ce voi face cu viaţa mea? Ce carieră să îmbrăţişez? Voi fi destul de tare pentru a înfrunta lumea în care am fost aruncat fără voie? Şi corpul meu: oare ce tare erditare, necunoscute, poartă, ce boli mă pîndesc din umbră? Setul de întrebări, esenţiale şi iritante, afişate cu insolentă insistenţă tînărului de douăzeci de ani, îi mimează acestuia principiala încredere în viaţă; la douăzeci de ani eşti infinit mai angoasat decît la cincizeci; la ieşirea din adolescenţă, te atrage sinuciderea. Cînd tinereţea, în varianta ei deplină, s-a instalat, iar intrarea în viaţa socială s-a făcut (să presupunem!) sub cele mai bune auspicii, angoasele sporesc luînd o formă îngrozitor de precisă: voi reuşi să-mi păstrez familia pe care de-abia mi-am întemeiat-o? Ce-l aşteaptă pe fiul meu, mic şi neajutorat, în lumea infernală unde l-am aruncat? Oare îmi voi putea menţine postul, cu greu obţinut, destulă vreme pentru a ajunge la liman? Am doar treizeci şi şase de ani, mă consider încă la începutul vieţii, dar iată că lupii tineri din jurul meu sînt gata
să mă sfîşie: le voi putea face faţă, menţinîndu-mă onorabil pe valurile lumii? Fiecare dintre aceste întrebări pot marca o existenţă, fiecare angoasă cuprinsă în ele poate otrăvi ani şi ani de zile. Spaima de irealizare te pîndeşte din umbră încă de pe la treizeci de ani, dar ea merge crescînd; e practic imposibil ca omul ajuns la patruzeci de a
