Micuţele-mari frici. Spaimele tale se schimbă odată cu vîrsta. Începi cu uriaşele spaime din copilărie. Uriaşe la propriu, pentru că au dimensiuni, te conţin, deşi pornesc din pieptul tău sau din stomac, ca duhul din lampa lui Aladin. Privind în urmă, ţi se par de-a dreptul caraghioase. Îmi amintesc de o spaimă care a durat cîteva ore: rupsesem capul unei mochiţe, unei păpuşe dolofane (culmea e că se punea la loc, dar nu ştiam). Am îngropat capul şi corpul decapitat într-un strat mai adînc din coşul de gunoi, cu senzaţia că aş fi comis o crimă. M-am gîndit la tot felul de minciuni, în cazul în care aş fi fost întrebată de soarta mochiţei. Am ales o variantă sofisticată - vinovat era un băiat din vecini care venise pe o fereastră aflată undeva foarte sus, prin care nici măcar nu ar fi încăput. Îmi aduc aminte cum mă învîrteam bezmetică în jurul mesei plîngînd şi rugîndu-mă la Doamne-Doamne şi la îngeraşul meu să se lipească, pur şi simplu, capul mochiţei. La loc să se lipească! Degeaba! De fapt, nu chiar degeaba, pentru că, recupertă din gunoi, păpuşa a fost reparată, cît ai clipi, de mama. Sau îmi amintesc spaimele acelea îngrozitoare care pot fi cuprinse sub umbrela lui "să nu mă prindă": că mint, că trag cu urechea, că mă uit pe gaura cheii, că răsfoiesc un album de pictură în care am văzut nişte femei goale, că umblu la damigeana de vişinată pentru vişine, că am terminat punga cu stafide, că scotocesc prin dulapuri în loc să dorm după-amiaza etc. Şi mai tîrziu: să nu mă prindă cu ceea ce spun în jurnalul meu despre ei - colegi, profe şi profi, cunoştinţe, tipi şi tipe. Scriam în două coduri combinate (unul de cifre, celălalt de semne) şi tot mi-era frică să nu mă prindă, pentru că acolo eu spun cam adevărul despre ei. Aiurea! Doar pe jumătate...

Frici care au dispărut: frica de noapte, de fantome, de strigoi, de Bau-Bau, amestecată cu dorinţa şi speran