Pe 26 noiembrie, voi mai citi o dată eseul Puterea celor fără de putere pe care Vaclav Havel l-a dedicat memoriei lui Jan Patocka. Nu ştiu ce efect va avea asupra mea. Îl voi reciti, totuşi, cu speranţa secretă că mă va face să-mi înving îndoielile şi teama. La începutul anilor '80, printre disidenţii Europei de Est, textul lui Havel a avut un efect extraordinar. Zbigniew Bujak, cunoscutul lider al Solidarităţii poloneze, a spus în 1981 că a găsit în acest eseu întemeierea teoretică a acţiunilor sale şi a adăugat: "Pînă să citesc acest text, eram plin de dubii". Mă voi duce, deci, către celebrul eseu al lui Havel cu speranţa că mă va elibera de dubii. Voi reciti atent eseul pentru că vreau să mă conving dacă sînt unul dintre cei care trăiesc în minciună sau sînt printre puţinii care trăiesc în adevăr. Vreau să ştiu exact unde mă situez; mi se pare că lupta dintre cele două grupuri radical opuse pe care Havel le identifica în societatea pe care el o numea "post-totalitară", continuă acut în România de azi. Fiecare dintre noi trebuie, din cînd în cînd, să ştie unde se află în raport cu adevărul. Şi, chiar dacă răspunsul e greu de dat de cele mai multe ori, întotdeauna merită să ne punem întrebarea. Minciuna domină totul, de la dreapta la stînga. Adevărul este fărîmiţat în mii de bucăţi şi este atît de bine camuflat în decorul mincinos al vieţii noastre, încît nu mai poate fi văzut. Adevărul este numai, din cînd în cînd, bănuit şi, cînd ne apare, este palid, sleit şi vag. Adevărul nu mai are consistenţă în România. Românii care trăiesc azi în adevăr trăiesc, din plin, disperarea. Feţele rînjite, optimiste, strălucitoare de pe gardurile străzilor noastre desfundate sînt feţele minciunii. În ţara mea se dă acum lupta între disperarea lucidă şi optimismul mincinos. În plus, vreau să prind un pic de curaj citind despre extraordinarul potenţial politic al celor care t