Sofia, congresul Asociaţiei de Antropologie a Europei de Sud-est (fostă "balcanică"). O colegă din Bulgaria descrie situaţia dintr-o comunitate rurală care parcă ar fi în România. Interpretarea ei conduce spre afirmarea emergenţei unui "neo-tradiţionalism", căci, iată, de pildă, ţăranii de acolo au revenit la coacerea pîinii la ţest, ca pe vremuri. Ca moderator, sugerez că argumentul nu este convingător. Motivul explicit era cel al sărăciei, iar sărăcia nu este neapărat "tradiţională": în clipa în care s-ar ieftini preţul la pîine sau ar cîştiga mai mulţi bani, aceşti "neo-tradiţionalişti" ar renunţa cu multă plăcere la "tradiţiile" lor. Tu eşti prea tînăr şi nu ştii, da' eu ştiu ce sunt tradiţiile! - mă admonestează cu acreală o co-naţională de-a noastră. Hait - zic în sinea mea - se ascute lupta de clasă! Un italian mucalit, căruia cetăţenia elveţiană nu i-a atrofiat simţul umorului, îmi sare în ajutor: Imaginaţi-vă că în New York ar fi o pană generală de curent; s-a mai întîmplat. Lumea ar folosi atunci lumînări, opaiţe etc., exact ca pe vremuri. Asta nu înseamnă însă că au devenit neo-tradiţionalişti! Şi discuţia continuă. Îmi vin în minte - a cîta oară? - ţăranii din Maramureş sau din Oaş, pe la care am fost de curînd. Gazdele mele de la Ieud, de pildă, făceau şi ele pîinea în casă, iar părinţii lor m-au invitat chiar la o "pîine de porumb", cum îi ziceau ei şi de care ştiam doar din bibliografia etnografică. Spre deosebire de vecinii lor, aceştia nu apucaseră încă să plece în Italia. Dar se pregăteau să o facă, iar copiii o rupeau în engleză şi îşi cumpăraseră deja indispensabilul celular. În sat, cîteva sute de tineri şi mai puţin tineri erau de ceva vreme plecaţi prin lume. Alături, la Săpînţa, un "neo-meşteşugar" cioplea o cruce de lemn din acelea "vesele" pentru un răposat din Italia: lumea intrase şi ea în Maramureş. În prezent, lumea cercetării soc