Pe cum înaintăm mai bine şi mai hotărît spre noua Românie de după 26 noiembrie, tot mai aprig mă încearcă retragerea în reverie, în poezie, în alte cele ale vremurilor trecute. Toate astea mă podidesc pe cînd mai tare răsună comentariile şi clipurile, pe cînd toţi se lasă cuprinşi de vîrtejul actualităţii politice, pe cînd mai bine şi mai nuanţat ne este prezentat viitorul, investiţiile, firmele cele mici, firmele cele mijlocii, pe cînd toate acestea se arată României celei istorice căreia îmi vine, vorba poetului, să-i zic "ce mai faci, fă, patrie", te îndrepţi spre viitor? Să mulţumim din inimă actualilor că au pus-o de oaie, că s-au făcut că fac şi şi-au zis că ar fi ceea ce nu sînt, adică adepţii reformei rapide, aceea cu pruncul nici viu, nici mort, nici laie, nici bălaie, că ar trebui făcut şi dres şi nici n-au făcut, nici n-au dres în aşa fel încît să fi ştiut şi noi o treabă: că adică acu', după cei patru ani pruncul ar fi fost bine, sănătos, cu naşterea realizată, dat cu pudră pe unde trebuie, aranjat, îmbăiat, hrănit. Adică, să spunem pe înţelesul tuturor şi fără alegorii la care, arhetipal, ne pricepem, cum că acu' bine ne-ar fi fost nouă cu Sidex-ul privatizat, cu monopolurile demonopolizate, cu întreprinderile de stat în muzee. Ce rămîne de făcut pe mai departe? Să ascultăm cum ne va fi, ce ni se spune, care sînt perspectivele, cît de poetic şi de liniştitor e tot ceea ce va să vină în clipuri electorale cu mame fericite, cu perechi de îndrăgostiţi prin parcurile patriei la care cu atenţie privesc pe acorduri beethoveniene din seria Die Grossen Klaviersonaten; e vremea recluziunii, trag jaluzelele, în odaie stau şi amintiri din anii şaptezeci mă cutreieră, pe cînd june eram şi la cutare amic mă năpădeau simţiri profunde pe muzică Deep Purple ori din aceea Credence Clearwater Revival, cu tutun olandez de pipă, cu gîndul la sîrma ghimpată a frontie