Sala Auditorium a Muzeului Naţional de Artă - devenită aproape sinonimă cu Filmul Finlandez de cînd a găzduit, doi ani consecutiv, "integrala Aki Kaurismäki" - a prilejuit recent cinefililor bucureşteni încă o întîlnire cu acest nume-carte de vizită pentru cinematograful acestei ţări. De astă dată, a fost rîndul fratelui mai mare al lui Aki, Mika, să beneficieze de o semi-integrală...
Spus repede, e clar de ce Mika (n. 1955) e mai puţin "autor-cult" decît Aki (n. 1957): cele 6 filme văzute între 16-20 oct. a.c. - 5 lungmetraje şi un scurt -, la care am putea adăuga The Liar (1980), un road-movie proiectat acum doi ani, nu strălucesc, nici unul, prin altceva decît prin meserie. Mika ştie să filmeze, cîteva cadre rămîn pe retină prin frumuseţea lor pur (şi simplu) plastică, "mîna" lui se simte în montaj, în combinaţia imagine/muzică etc..., dar filmele sale sînt minate de o evidentă lipsă a controlului. Exemplul cel mai flagrant al acestui handicap mi s-a părut Helsinki Napoli toată noaptea (1987); o poveste nici măcar postmodernă, ci, aş zice, "para-modernă", cu o familie italo-finlandeză stabilită la Berlin (el: şofer de taxi, ea: dispeceră la taxi, socrul: alcoolic - Nino Manfredi într-o compoziţie curat cabotină) care trece prin aventuri neverosimile din clipa în care doi gangsteri/clienţi ai taxiului sînt ciuruiţi de gloanţe iar valiza cu bani rămîne în maşină... Lucrurile se complică previzibil, cu copii răpiţi (gemenii familiei de taximetrişti), bande rivale, urmăriri ca-n filmele americane şi speranţe/ disperări ale bietului şofer, ezitînd burlesc între tentaţia evadării în Eldorado şi revenirea ("mîna femeii") cu picioarele pe pămînt. Tot acest superghiveci (în film mai joacă Samuel Fuller, Wim Wenders şi Eddie Constantine) cu-n strop de sirop (Manfredi cîntă...) ar avea haz, dacă Mika ar şti măcar în ce registru să-şi facă filmul; nici un cod, ni
