"Dumneavoastră nu cunoaşteţi ţăranul român!". Aşa începe romanul lui Rebreanu şi aşa a început şi emisiunea TVR la care tocmai am participat. Şi într-un fel aşa s-a şi încheiat... Problema cu astfel de teme este că obiectul lor - în speţă "ţăranul român" - este atît de "evident" încît este foarte greu să spui cuiva că, asemenea oricărui obiect al cunoaşterii, şi acesta este un obiect construit. Ţăranul ca voinţă şi reprezentare, ca să spunem aşa, sau ţăranul ca invenţie culturală, cum ar spune un post-modern convins, sînt expresii care riscă să trezească reacţii de genul de ce te legi mă de bunicu'? (care, ca orice bunic român, nu poate fi decît ţăran). Şi toate ar mai fi cum ar mai fi dacă în acest domeniu, mai ales, nu ar interveni cu autoritate criteriul "autenticităţii". De la persoana numită ţăran la manifestările sale de toate soiurile, totul este evaluat prin prisma autenticului, adică a unei presupuse conformităţi cu o realitate venerabilă, veche şi valoroasă în acelaşi timp. Problema este că din momentul dispariţiei (sau schimbării profunde) ale acestei "realităţi venerabile", orice reproducere a unui obiect sau practici aparţinînd acesteia nu mai poate fi autentică: ea va fi conformă fie cu noua realitate (şi atunci neinteresantă din punctul de vedere al "autenticităţii"), fie conformă doar cu reprezentarea noastră despre "adevărata" realitate (şi atunci, de fapt, doar o pioasă minciună). În jurul acestei probleme s-au înnodat mai toate firele emisiunii cu pricina, leit-motivul fiind rezervele (ca să mă exprim eufemistic) participanţilor faţă de ceea ce ni se prezintă nouă, tuturor, ca fiind ţăranul român şi cultura sa autentică. Or, aici principiul "autenticităţii" devine malign, ceea ce se pune în scenă fiind o reprezentare tiranică a unei realităţi ce se validează prin pretenţia de a fi doar o prezentare fidelă

(adică "autentică") a acesteia