Mă aştept, oricînd, la ce este mai rău. Nu m-ar mira, adică, să mă trosnească aşa, ceva, da' rău de tot. Mă aştept, cum "îşi aşteaptă ciobanul din Mioriţa lovitura (adică: oarece curiozitate - o să fie cu bîta? cu cuţitul? cînd dorm? pe la spate? etc. - oarece nelinişte metafizicească, o remarcabilă pasivitate, precum şi o enormă inconştienţă; aceasta din urmă, a nu se confunda cu incontinenţa, care este altceva, mai precis, boala scriitorului de pe la noi). După două divorţuri, ce să mă mai minuneze? Am patru copii (o fată şi trei băieţi), doi mari şi doi mici, să-mi trăiască. Am apucat şi cutremurul din '77, şi "rivuluţia" din '89, am fost şi la Oxford, şi la Johannesburg, şi la New York, şi la Hong Kong, şi la Harare, şi la Osaka. Încă puţin şi voi putea spune: J'ai lu tous les livres. Plictiseală mare! Măcar de s-ar întîmpla ceva. Orice. Ce-am avut şi ce-am pierdut? Praful de pe tobă. De la o vîrstă încoace nu prea ne mai aşteptăm la ceva bun (una dintre bunicile mele avea o vorbă: "După o anumită vîrstă încep ciocănelile"), în cazul în care, în genere, ne mai aşteptăm la ceva; cam de pe la patruzeci de ani am remarcat că nu mai puteam să-mi fac iluzii, adică nu mai puteam să tot amîn una şi alta. Venise, să spunem, vremea lui "acum ori niciodată", altă foarte românească lozincă (alături de "merge şi aşa", "mai vedem noi mîine", "doar n-au intrat zilele-n sac" etc.). Adică, puteam eu să amîn, în continuare, dar nu mă mai puteam minţi pe mine însumi, cum că ar fi vorba doar despre o amînare, iar nu despre punerea definitiv în cui a ceva (sau cineva).
Dacă acum nu-ţi scrii cărţile, cine s-o facă, în locul tău? Şi cînd? Cam la fel se întîmplă lucrurile cu ambiţiile sociale, cu cele politice, cu cele profesionale, cu pofticiunile eroticeşti, cu fel de fel de măscări. Şi, nemaiputînd amîna, chiar faci, dacă te ţin puterile - şi oricum, faci doar ceea ce
