O parte mare şi bună din dramaturgia românească se situează în zona ambiguităţii, la jumătate distanţă între pitoresc şi mitic. "O scrisoare pierdută" poate fi privită la fel de bine ca o satiră electorală, ca o farsă conjugală sau ca o dramă abisală. Am văzut Gaiţele lui Al. Kiriţescu în cele mai diverse interpretări, unele mai amuzante decît altele, toate focalizate însă exclusiv pe caricatural. Mircea Cornişteanu, în spectacolul său de la Teatrul "Sică Alexandrescu" din Braşov, surprinde prin faptul că lasă în urmă comedia de moravuri, îndrăzneşte chiar să treacă dincolo de psihologic, pentru a explora adîncimile arhetipale ale piesei. Cele trei bătrîne provinciale nu sînt doar nişte parvenite vulgare, ridicole şi temperamentale, clocotind de energii neconsumate şi radiind răutate. Spectacolul începe în surdină, fără obişnuitul brio, înşelînd oarecum aşteptările. Scoţînd însă în evidenţă momentul în care bătrînele urmăresc de la fereastră cortegiul funerar, regizorul anunţă adevărata miză a piesei şi pregăteşte crudul act al doilea. În camera în care s-a refugiat din instinct de conservare, cu energia scurgîndu-i-se ca sîngele dintr-o rană, Margareta trebuie să îndure prezenţa opresivă şi insistentă a celor trei. Ele n-au pătruns acolo nici din grijă, nici din răutate, ci pentru că adulmecau moartea, rostul lor adevărat fiind să o invoce, să o dirijeze, să o ajute. Surorile Duduleanu sînt în acelaşi timp tipuri ridicole de provinciale şi figuri mitice înfricoşătoare. Ele sînt cele trei Parce. Parcele, numite Moire de greci, au în grijă firul vieţii oricărei persoane. Nona (Clotho) îl toarce, Decuma (Lachesis) îi stabileşte lungimea, Morta (Atropos) îl taie cu foarfecele. Nu este greu să le identificăm în personajele piesei. Clotho este Aneta, managerul general al clanului. Zoia - infantilă şi cochetă, avînd aparenţa cea mai umană - este Lachesis, cea care