Aşteptarea este, în primul rînd, o stare sufletească. Pentru că ne întrebăm, în acest sens, cîte stări poartă cu sine sufletul nostru. Desigur că multe: starea de a visa, de a răbda, de a face, de a spera sau dispera, de a dori ş.a. Prima separaţie între toate aceste stări este aceea dintre chipul lor activ, extrovertit şi, pe de altă parte, felul lor pasiv, retractil, introvertit. Aşteptarea face parte, indubitabil, din cea de a doua categorie. Pînă aici sîntem în plină psihologie. Întrebarea pe care ne-o punem este următoarea: cum apar alte semnificaţii ale aşteptării dincolo de orizontul pur psihologic? Dacă operăm o fenomenologie simplă a conştiinţei şi încercăm să stabilim topos-ul aşteptării în constituţia spiritului, vom vedea uşor că această stare dă seama de ceea ce sîntem noi în modul cel mai profund. Astfel, e plină de miez formula sapienţială "fapta e măsura omului", dar la fel de tîlcuitoare este şi expresia: "felul în care aştepţi ceva sau pe cineva te caracterizează, te defineşte". În fapt, sînt oameni la care originea naturală a stării de aşteptare este recognoscibilă uşor, pentru că, în cazul cu pricina, aşteptarea este sinonimă cu pînda din lumea animală. Minunea conversiunii pîndei în aşteptarea omenească cu sensuri multiple începe o dată cu felul în care copiii ştiu să aştepte: cu mirare şi încîntare, cu faţa transfigurată naiv de nerăbdare. Minunea continuă cu starea de aşteptare din îndrăgostire cînd, vorba lui Hegel - cel priceput nu numai la sensurile ultime ale istoriei, ci şi la "filosofia primă" încapsulată în gesturi umane fundamentale - acesta o aşteaptă numai pe aceasta şi aceasta îl aşteaptă numai pe acesta. Aici aşteptarea face trecerea de la "fizică" la "metafizică" pentru că, în acest caz special, celălalt sau cealaltă reprezintă un "univers", infinit ca disponibilitate şi unic ca realitate; cel sau cea aşteptat/aşteptată sînt