Ar trebui să fie o invazie de oameni în alb pe străzile şi în localităţile din România: fiindcă e vremea candidaturilor şi a candidaţilor. În româneşte (cer iertare cititorilor Dilemei pentru acest exerciţiu de pedanterie), candidat a venit desigur din franceză, foarte probabil în veacul trecut, de presupus că în a doua jumătate. În franceză, unde a fost consemnat prima dată în secolul al XIII-lea, acest substantiv a fost adus din latină (candidatus), unde se născuse dintr-un adjectiv (candidus), sub influenţa practicilor politice din vechea Romă, Roma republicană. Cetăţenii care solicitau alegerea într-o funcţie publică îşi puneau o mantie, o togă de stofă albă, toga candida. De aici, din denumirea latină a culorii simbolizînd puritatea, inocenţa, onestitatea, vine candidatul. Dar poate că nu de togi e nevoie în România, ci de ample corturi albe - căci se votează liste de partide şi nu persoane. Fiindcă adevărata bătălie a candidaţilor s-a consumat în culise, pentru ajungerea pe liste, mai precis în fruntea lor, dar alegătorii n-au avut aici nimic de spus, actualul sistem electoral îi scoate complet din joc. Nu e însă imposibil ca partidele care şi-au pus în fruntea listelor personaje mai deocheate să tragă mari ponoase - şi rău lucru n-ar fi. Fiindcă sînt, pare-se, destui candidaţi ajunşi sau, mă rog, desemnaţi în cap de listă din raţiuni ce nu au nici o legătură cu ideea de alegere: ei au fost puşi acolo, în frunte, pentru a a intra obligatoriu în viitorul parlament. Această forţare a mîinii care dă votul este, într-un fel, mai perversă decît simulacrul alegerilor din vremea veche, cînd candidatul unic al partidului unic era şi el deja ales din momentul desemnării. Dar atunci nu existau dubii în privinţa sinonimiei perfecte dintre numire şi alegere. Momentul electoral era o formalitate, un ritual găunos, o vastă mascaradă, însă nimeni nu se înşela şi nu er