Cu meticulozitatea şi în acelaşi timp cu strălucirea pe care i le cunoaştem, dl Adrian Marino abordează într-un volumaş recent o temă care mobilizează şi interesul nostru, şi preocuparea istoricilor culturii din ultima sută de ani: cenzura*. Solicitat de o editură străină să dea pentru un dicţionar al cenzurii capitolul despre România, autorul are bunul gînd de a oferi şi cititorului român acest text, cu scopul explicit de a stimula dezvoltarea unei cercetări care ar fi trebuit deja să producă, dacă nu sinteze, măcar cîteva incursiuni documentare într-un material foarte bogat şi nu de azi, de ieri, ci de măcar două sute de ani. Autorul însuşi îşi propune să reia subiectul şi să-l dezvolte într-o lucrare ulterioară, unde să extindă cercetarea "şi asupra istoriei şi relaţiei ideilor de cenzură şi libertate în România" (p. 12). Controlul cenzurii asupra expresiei publice comportă mai multe domenii ale vieţii culturale. Din acest punct de vedere, istoricul fenomenului din sec.al XIX-lea poate să facă o oarecare distincţie între cenzura "vamală", exercitată asupra publicaţiilor care intrau în ţară, despre care aduc ştiri diferite acte ale postelniciei sau ale secretariatului statului din Moldova şi din Ţara Românească (cărţi a căror listă se anexează şi vedem astfel că e vorba mai degrabă de o cenzură preventivă) şi cenzura publicaţiilor originale sau a teatrelor, care are alt regim şi alte efecte. În primul caz, al controlului cărţii importate, care se vinde în librării sau se citeşte în cabinete de lectură, sînt urmărite nu numai cărţile de la vamă, pentru care Casa vămilor cere de regulă un delegat de la Comisie, care să le vadă şi să le avizeze, ci şi cărţile aflate în circulaţie; cenzorul Camil Barozzi cere astfel în 1838 să se facă periodic controlul amănunţit al librăriilor pentru a verifica listele aprobate şi a le compara cu cărţile existente la vînzare,