Îmi amintesc cu anti-nostalgie, chiar cu un fel de sîcîială epigastrică, invariabila întrebare pe care cei mai mulţi reporteri din mass-media de partid şi de stat, şcoliţi la "Ştefan Gheorghiu" sau semianalfabeţi, o puneau în cele mai diferite ocazii: cînd cel întrebat depăşea norma, dădea un gol, cîştiga un campionat, primea o medalie, scotea o plachetă de versuri, scotea o premieră de teatru sau de film, intra în Academie, auzea că i-a născut nevasta sau că a izbucnit războiul în Vietnam, bea prima oară Pepsi-Cola, se întorcea prima oară din Occident (asta fiind pesemne şi una din cauzele pentru care a doua oară nu se mai întorcea): "Ce aţi simţit cînd?" Iar răspunsul suna, şi el, aproape invariabil: "O mare bucurie", "O mare emoţie", " O mare mîndrie" şi, în nu puţine cazuri, "O mare recunoştinţă faţă de tovarăşul Ceauşescu". Nu ţin minte ca însuşi tovarăşului să i se fi pus această întrebare de diamant cînd a devenit şeful partidului, al statului, al minerilor, cînd a absolvit, probabil "magna cum laudae", ASE-ul, cînd a intrat în Academie, în caleaşca reginei, în... nu, mă tem că în Uniunea Scriitorilor n-a mai apucat să intre. Nu ştiu dacă stupiditatea stereotipă a întrebării era cauzată de lipsa de fantezie a reporterilor, de lipsa de fantezie a celor intervievaţi sau, pur şi simplu, de lipsurile epocii cu pricina. Spre mîndria ziaristicii noastre postdecembriste şi postmoderne şi ca o confirmare a bunei tradiţii, reflexul s-a păstrat. Cu prilejul primului transplant al unei părţi de ficat de la mamă la fiică, efectuat în ţară, ce credeţi că a întreabat-o reportera Antenei 1

pe bunica micii beneficiare? Aţi ghicit: "Ce aţi simţit cînd fiica dumneavoastră v-a spus că vrea să doneze o bucată de ficat fiicei sale?" Tulburat fiind de această dovadă a unei frumoase tradiţii reportericeşti, n-am reţinut exact ce a răspuns bunica fetiţei, dar subconştientu