Dacă, după 11 ani de la eliminarea lui Ceauşescu, gîndim evoluţia României în termenii "eşec sau reuşită", mi-e teamă că sîntem mai degrabă îndreptăţiţi să ne orientăm către primul termen al binomului. Şi poate că expresia cea mai evidentă a eşecului naţional pe care îl trăim este eşecul nostru de a construi în România o proprietate privată reală şi utilă. Încă de la început, procesul de construire a proprietăţii private în România a pornit pe trei direcţii: privatizarea activelor economice, reconstituirea/constituirea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile (case, terenuri, păduri etc.) şi dezvoltarea proprietăţii particulare (cum se numea în timpul regimului comunist) deja existentă. Mă grăbesc să fac precizarea că cele trei direcţii nu au fost niciodată gîndite în mod unitar şi nici coordonate; ele sînt doar rezultatul observaţiilor mele personale şi servesc doar ca bază pentru această analiză teoretică. Cu alte cuvinte, încerc să abordez raţional un fenomen care a evoluat haotic. De altfel, în afara cîtorva politicieni, evident depăşiţi de propriile lor vorbe, nimeni nu a vorbit serios despre dezvoltarea proprietăţii private în România. Preluîndu-se o terminologie a altor timpuri, se vorbeşte mai mult despre "sectorul privat" al economiei, fără să se indice limpede, de pildă, dacă exploatarea economică a proprietăţii publice, administrată de structuri ale statului, de către societăţi comerciale private, este o operaţiune din spaţiul "sectorului privat" sau nu. Spuneam că, în toate cele trei dimensiuni, efortul statului român de a construi în România o proprietate privată solidă, utilă şi adevărată a eşuat. Să mă explic. Privatizarea activelor economice este, poate, cel mai răsunător eşec dintre toate, pentru că aici sînt implicaţi bani mulţi, interese mari şi personaje importante. În timp ce toate statele foste comuniste au încheiat de ani buni