Cum spuneam săptămîna trecută, greu se poate recompune, din vorbe, frumuseţea sîrboaicei Lepa Brena (dacă nu mă înşel, lepa chiar asta înseamnă, frumoasă). Veţi spune, desigur, că e o chestiune de gust. Nu vă contrazic: după mine, imaginea ei trimitea direct la gustul strugurelui tămîios, mustind a desfrîu solar, a topless pe coasta dalmată sau a erotism păgîn la poalele minaretului. Dacă vă puteţi imagina un ciorchine blond (cu boabe mari!) urcat pe nişte picioare lungi cît Săptămîna Patimilor (şi, în plus, deloc scumpe la vedere), atunci aveţi imaginea Lepei Brena. Federaţia era simbolic întărită atunci cînd presa iugoslavă bîrfea despre idila dintre Lepa, mîndria sîrbilor, şi tenismenul croat Goran Ivanisevici - asta în miezul anilor '80, la vremea în care (mi-am mai mărturisit odată nostalgia în domeniu) echipa Cibona Zagreb era spaima baschetului european (arunca la coş tot ce-i ieşea în cale), pe cînd regizorul Kusturica trecea victorios şi nonşalant din festival în festival, pe cînd guma de mestecat se numea, de la Timişoara la Craiova, guma za zvakanije, iar ţigările Vikend erau marfă de soi. Pe cînd, în fine, Jocurile Olimpice de iarnă din 1984 aveau loc la Sarajevo şi nimeni nu se mira că mascota lor era tocmai lupul Vucko - acesta nefiind, cutez a crede eu azi, tocmai lupul din Homo, homini lupus . Ei bine, cam prin vremea asta - vreme în care generaţia mea anticipa majoratul - Lepa Brena era aleasă Miss Jugoslavija. Pe merit, pe bune! Simultan, ea a devenit star în ţara slavilor de sud - pe limba cărora a început să cînte, un fel de country balcanic -, dar şi în ţara românilor de pe coasta de vest; aceasta petrecîndu-se pe cînd "televiziunea română" se îndrepta tot mai decis spre statutul de contradicţie în termeni şi pe cînd puritanismul de codoaşă politică al Elenei Ceauşescu făcea ca pînă şi balerinele autohtone să fie îmbrăcate în salopete pro