Cei care nu îl iubesc pe Corneliu Vadim Tudor şi citesc totuşi cu stoicism România Mare sînt frapaţi de cultul personalităţii care înfloreşte în jurul personajului. Ode de laudă, unele sofisticate, altele în versificaţie populară, scrisori de adeziune de la oameni din întreaga ţară, cu formule repetitive, de parcă ar fi făcute în redacţie: Vadim este tot mai mult înconjurat de o aură a genialităţii şi excepţionalismului, pe care o suportă fără efort. Cu alte cuvinte, Vadim Tudor este tot mai grandoman. Deşi ne poate mira şi nu prea înţelegem fenomenul, o recentă experienţă sociologică în care am întîlnit cîteva membre ale PRM m-a adus în faţa unor femei normale, gospodine obişnuite, care aveau ca singur element de diferenţiere o frustrare socială şi familială vizibilă, dar care vorbeau despre "domnul Vadim" ca despre "salvator". Cînd au trebuit să asocieze două cuvinte cu numele liderului lor, au apărut frecvent "Ştefan cel Mare", "leu", "rege". Dar vorbim în aceste cazuri de un nucleu dur, de femei absolut convinse, rămîne de văzut dacă acest cult al personalităţii se va răspîndi cu succes şi în cercuri mai largi. Scopul unui clip electoral este de a atrage noi voturi din aceste zone. Sloganul sub care se defilează în noul clip al PRM: "Jos mafia. Sus patria", bine găsit pentru genul de public al PRM. Vadim arată că ştie să exploateze foarte bine imaginarul social, frustrarea oamenilor care văd cum se naşte noua clasă de capitalişti. Şi cum aceasta se îmbogăţeşte şi pe seama statului, indiferent de guvernare, cei care rămîn săraci intuiesc (de multe ori corect) ceva necurat. Iar C.V. Tudor canalizează ura: "Mafia" devine ceva palpabil, răul se apropie de noi şi îl putem strînge de gît. Observatorii atenţi ai fenomenului de comunicare politică au observat în apariţiile televizate ale PRM din precedentele campanii electorale primitivitatea condiţiilor tehnice.