Stefan DUMITRESCU

Imnele marii iubiri

Editura Inspectoratului pentru Cultura, Colectia „Orfeu“, Tulcea, 2000, 54 p., f.p.

In prima editie a acestei rubrici dedicate veleitarilor si scriitorilor inchiputi, am recenzat si volumul de versuri Inaltele poeme de Stefan Dumitrescu. Era un volum delirant, paunesciano-eminescian, o oroare produsa de un „profet“ agramat al provinciei, care speriase, prin anii ’80, editurile cu viziunile sale, dar ii entuziasmase pe rapsodul Tudor Gheorghe si pe Nichita Stanescu (aflat, se pare, in ultima faza a boemei etilice). Iata insa ca, din pustiul Tulcei in care s-a inmormintat, Stefan Dumitrescu intoarce spre „palmuire“ critica si celalalt obraz, trimitindu-ne prompt un nou volum.

Citam, spre edificare, din biletul batut la masina care insoteste acest mirobolant op „orfic“ si „imnic“ aparut in conditii tipografice mizerabile (incepind cu coperta si terminind cu cuprinsul, cules cum s-a nimerit, cu fonturi inegale, puchinos, inghesuit la marginea ultimei pagini): „V-am trimis acum doua luni, volumul meu de poezie Inaltele poeme care a fost recenzat cu ura, am vazut, cu o profunda neintelegere! Am inteles, nu fac parte din gasca dumne (cuvint taiat, n.n.), dintr-o anumita gasca! Nu-i nimic! Va trimit un alt volum de poezie, Imnele marii iubiri. Si sa dea Dumnezeu sa va tot trimit multe asemenea volume!“ De data aceasta, mult persecutatul autor a renuntat la rima, nu si la catrene. Altfel, acelasi imaginar apocaliptic din tensiunea caruia izbucnesc, uneori, intre o cacofonie si un dezacord, asocieri imagistice fericite, ca lumina ce pilpiie inca intr-un bec pe cale de a se arde. Penibilul majoritatii poemelor nu e decit rezultatul firesc al betiei de cuvinte, al nepotrivirii dintre intentie si limbaj (bombastic, solemn, ridicol prin semidoctism si lipsa de control), de fapt, al neputintei bietu