Uneori, nu prea imi vine sa cred ca romana se trage din latina! Exemplele acelea care se tot invoca la clasa in sustinerea acestei teze si pe care le stim cu totii – de genul vacca, -ae, furca,-ae, porcus,-i, aro, arare – nu mi se par convingatoare. Partitura aceasta rustic-naturala a vietii, a carei presupusa eternitate filozofii mioritici ai culturii noastre ne-o tot cinta, a incetat de mult, cred eu, sa mai stea pe pupitrele de azi. Sau oricum, vechea melodie a trebuit bemolata: in vremurile noastre, „vacile sint nebune“, „porcii mor la Comtim“, pamintul e mai putin arat, in schimb e „arat“ de buldozere asa-zisul gazon din fata blocului. Cit despre „furci“, ele sint mai putin arhaica unealta, cit „ceva“ unde este aruncat „cineva“, de exemplu Primul-ministru, de catre propriii sai ministri.

Si cu asta am ajuns unde voiam sa va aduc: la cuvintul „ministru“, sosit si el din latina, chipurile, chiar daca cu un ocol devastator prin franceza. Ce cuvint clar, rotund, plin si mai ales evocator la modul pictural! Pronunta-l si mai ca vezi inaintea ochilor personajul – solemn, corpolent, trancanind in nestire la celular, flancat de stolul ciripitor al secretarelor si de haita latratoare a amploaiatilor, sarind apoi in limuzina ministeriala ca sa fuga la Guvern, de acolo sa zboare la Partid, de acolo sa se teleporteze la Senat…

Pe scurt, un om foarte important, invidiat de multime, model secret al scolarilor repetenti, cu vila la munte sau/si la mare iesita ca ciuperca din humusul fertil al tranzitiei, cu conturi in banca, cu raspunderi, cu prerogative, cu dosare, cu declaratii de presa, cu istericale, cu interviuri la Tuca-Show, ins urcat in virful scarii vietii – o vladica, cum se spunea pe timpuri.

Bietii latini nu s-ar fi recunoscut deloc in personajul acesta impozant, ce da corp (supraponderal, de obicei) propriului lor cuvint – minister