Literatura canadiana inregistreaza doi Cohen. Pe mai putin cunoscutul, dar si mai tinarul Matt Cohen, si pe Leonard Cohen, cel care beneficiaza in continuare de recunoastere internationala, romancierul, poetul si muzicianul care, alaturi de Margaret Atwood si Michael Ondaatje, a reusit sa scoata, o data cu anii ’60, poezia si romanul canadian din canonul premodern in care se impotmolise. Acest articol isi propune sa inventarieze anumite concepte si tendinte din critica ultimelor decenii, aplicindu-le lucrarii emblematice a scriitorului canadian, Beautiful Losers –carte ajunsa in 1998 la cea de-a treia editie.

In celebrul eseu din 1969, intitulat Cross that Border-Close that Gap, Leslie Fiedler avansa teoria anihilarii decalajului dintre cultura oficiala, elavata, si cea populara, de masa, sustinind ca literatura trebuie sa conteste in continuare integralitatea generica a culturii elevate, acea integralitate garantata pina atunci de distantarea ei de western, romane sentimentale sau politiste. Lucrarea lui Fiedler se constituie intr-o definitie timpurie a postmodernismului perceput ca „o miscare de fuziune, ca o complicare deliberata a notiunii de integralitate generica“. Beautiful Losers apare in 1966 si nu semnifica altceva decit punerea in practica a recomandarii lui Fiedler.

Douazeci de ani mai tirziu, Linda Hutcheon, analizind Beautiful Losers, abordeaza si ea dihotomia cultura populara-cultura oficiala, tema centrala in romanul lui Cohen. Criticul canadian analizeaza aceasta perspectiva de pe pozitii bahtiniene, tintind catre o hermeneutica cu valente social-culturale.

Astfel, Hutcheon aduce in discutie conceptul de „carnavalesc“, care, la Rabelais, desemneaza inversiunea normelor sociale oficiale sau, altfel, o lume inversata, paralela culturii medievale oficiale, ivita din nevoia umanitatii de contracarare a sentimentului de fri