După calculele lui Milan Kundera în fiecare secundă apar, undeva pe suprafaţa globului, aproximativ două sau chiar trei noi personaje literare. Nu ştiu cum se compară o asemenea statistică, fie ea serioasă sau nu, cu rata natalităţii la modul general, dar e limpede că există o "suprapopulare" a personajelor literare, care pe unii scriitori i-a determinat să apeleze la procedee originale (precum Italo Calvino, autorul unei nuvele ai cărei protagonişti sînt numere 9 şi 11), iar pe alţii, între ei şi Kundera însuşi, să simtă nevoia de a insista asupra unicităţii eroilor lor. În Cartea rîsului şi a uitării, de unde am preluat şi informaţia de mai sus, autorul declară emfatic: "De data aceasta, ca să fie limpede că eroina mea îmi aparţine numai şi numai mie (şi că ea înseamnă pentru mine mai mult decît oricine altcineva), o botez cu un nume pe care nici o femeie nu l-a mai purtat vreodată: Tamina. Mi-o imaginez înaltă şi frumoasă, are 33 de ani şi s-a născut la Praga."

Cu binecunoscutul său apetit pentru paradoxuri, Kundera dezvăluie, în cîteva propoziţii, dublul statut al personajului literar: acesta există doar ca ficţiune creată de un autor, dar odată plăsmuit, lansat în lumea largă întocmai ca un vapor definitiv desprins de ţărm, personajul are consistenţa aproape materială a unei făpturi reale. Poartă un nume, are trăsături distinctive, o istorie personală, şi ne trezeşte sentimente la fel de vii ca şi oamenii pe care îi întîlnim în carne şi oase. Teza lui Amie Thomasson, autoarea unui studiu interesant consacrat relaţiei dintre ficţional şi metafizic, este că în calitate de ficţiuni, personajele literare aparţin unei clase generice, cea a artefactelor. Ceea ce o preocupă pe Thomasson este să afle un răspuns la paradoxul semnalat de Kundera, reformulîndu-l din perspectiva filozofului: care este statutul ontologic al personajelor ficţionale? Reprez