Examinarea creaţiei lui Bacovia are loc pe volume, căutînd a scoate în relief particularităţile fiecăruia, convergente în compunerea tabloului general. Dacă punctul de pornire îl reprezintă temele simboliste comune, poetul român are puterea de-a le transfigura, de-a le trece "în viziune eschatologică, transcendentală". Poetica bacoviană e bizuită pe înţelegerea creaţiei ca suprimare a vitalului, ca artificiu: "Lumea, la atingerea ei, se artificializează - ca florile care, plasate în cavou, alături de amorul întors cu faţa în jos cu aripile atîrnîndu-i de pe catafalc, sînt şi ele de plumb. Citită la acest cifru, opera poetică a lui G. Bacovia este o contemplare a universului artificializat de prezenţa poeziei, artificializat, adică frustrat de miezul lui viu, redus la a fi oarbă materie (al cărei plîns poetul îl aude în Lacustră), dat fiind că poezia nefiind în sine decît pur impuls formativ, principiu ritmic, nu are nici conţinut şi atunci universul e ţinut să i se ofere drept simplu conţinut, pură materie, animalitate". Alte denumiri ale sferei acestui "impuls formativ pur" sînt imensitatea, veşnicia, haosul. În opinia exegetului, Bacovia are în faţa lor o reacţie "profund originală": "El este, după cum se pare, singurul poet român care se teme de poezie, care descrie efectele devastatoare pe care aceasta le are asupra poetului (şi, prin extensie de înţeles, asupra lumii)". Astfel autorul Plumbului se revelă înrudit cu Baudelaire, potrivit căruia: "Le goût immodéré de la forme pousse à des desordres monstrueux et inconnus... la spécialisation excesive d'une faculté aboutit au néant", cu Mallarmé, care, "prin excelenţă poet al poeziei, a notat şi spaima, cutremurul pe care ivirea ei o provoacă celui care trebuie s-o manifeste", cu Valéry (La Pythie), cu Thomas Mann care a proiectat acţiunea dizolvantă a poeziei asupra lui Aschenbach şi a lui Tonio Kröger. Unive