În subteranele conotative ale spaţiului eminescian, o speologie spirituală exersată de Sadoveanu cu instrumentarul unor familiare simboluri arhetipale a identificat în lumina clară a alegoriilor şi metaforelor eminesciene valenţe esoterice şi deschideri iniţiatice, într-un cuvânt acea dimensiune ontologică ce ajută scriitura să transgreseze realitatea până la atemporalitate. Aici, pe tărâmul mirific al arhetipalului s-a întâmplat întâlnirea mediumnică a două spirite gemene, iar suflul ardent al acestei întâlniri supraumane s-a putut materializa fericit în gândirea analitică a unui autor obişnuit "să-i descopăr şvieţiiţ toate cheile şi argumentele, aşa cum mi-i firea".
În intenţia prozatorului, sondarea aceloraşi dimensiuni care au dat şi "viziunilor şeminesciene unţ orizont nemărginit", (Sadoveanu, Prefaţa la M. Eminescu, Poezii, Buc. 1955, p. 3), viza nu doar mărturisirea unei întâlniri cu un spirit geamăn, ci şi atestarea vechimii şi arhetipalităţii unor simboluri cu deschidere în infinit, simboluri pe care atât poezia eminesciană, cât şi proza sadoveniană, le-au cultivat mereu. Eforturile depuse de prozatorul hermeneut în conturarea acestei amprente a lumii arheilor (trans)pusă în textul poetic ca emblemă a unei opera aperta, au rămas însă disimulate într-o paranteză conotativă la textul acestui iniţiat care l-a numit întotdeauna pe Eminescu "poetul meu favorit", iar poezia sa i-a stat "la îndemână pururi". În cele ce urmează ne propunem să salvăm din memoria afectivă sadoveniană faţa nudă a poetului, biografia sa ocultă întoarsă spre lumina inseminărilor spirituale, spre acel câmp laborios până la devastarea teurgică, în care, sub pecetea tainei, se pot reîntâlni peste ani cei vii cu cei doar morţi.
Să observăm înainte de toate cum "iniţierea mea s-a făcut - spune Sadoveanu scrutându-şi propria cărare ocultă - prin poezie şi instinct, c
