Unui bărbat modern i se pretinde să fie inteligent, să ajungă celebru, să fie de folos obştii, dar nu şi să fie plăcut. Observaţia îi aparţine Agathei Christie, care îşi începe cu ea Autobiografia. Cîţi dintre prietenii noştri, îşi întreabă Lady Agatha cititorii, pot fi consideraţi oameni plăcuţi, aşa cum erau cei din generaţia născută pe la jumătatea secolului al XIX-lea, generaţia tatălui ei? Deşi pare frivolă, întrebarea este inevitabilă atunci cînd citeşti jurnale intime ale bărbaţilor moderni, de tipul însemnărilor zilnice ale lui Titu Maiorescu. Era Titu Maiorescu un om plăcut? Născut, cum se ştie, în 1840, este considerat modelul unei generaţii de ruptură, exact aceea a bărbaţilor cărora li se cere să aibă inteligenţă, renume, şi capacitatea de a schimba lumea în care trăiesc. Faţă de generaţia anterioară, a paşoptiştilor, ei au în plus simţul critic. Dar nu li se mai cere neapărat să fie agreabili cu semenii lor şi nici să fie iubiţi de aceştia. De aici conştiinţa singurătăţii, nu a uneia romantice, care mîngîie orgoliul, ci a celei fără strălucire, monotone, cu gust de cenuşă.

Lipsiţi de Dumnezeu, care mai exista încă în cerul paşoptiştilor, deşi tot mai departe şi tot mai ascuns, congenerii lui Maiorescu sînt lipsiţi şi de bucuria sociabilităţii. Ei fac parte din aceeaşi specie, dar, paradoxal, nu se mai simt împreună, părtaşi. Eul din jurnalul lui Maiorescu este vizibil diferit de cel din paginile autobiografice ale lui C.A. Rosetti sau Timotei Cipariu: el nu mai poate comunica nici cu Dumnezeu (căci cerul lui e gol), nici cu o figură tutelară (a mamei sau a tatălui) şi nici cu semenii. Nu numai Structura criticii moderne, ci şi Structura diaristicii moderne, ca să fac variaţii pe binecunoscutul titlu al lui Hugo Friedrich, începe, la noi, cu Titu Maiorescu. Ce fel de eu este aşadar cel care, în limba germană sau în limba română, îşi consemneaz