Este un fapt cu totul uluitor că două teme clinice atât de îngemănate precum sadismul şi masochismul îşi datorează ambele numele unor scriitori. Paralelismul - discutabil sau nu - poate merge chiar mai departe: acei care le obiectivează în operele lor, Donatien Alphonse François de Sade şi Leopold von Sacher-Masoch, aparţin unor lumi între care există o recunoscută complementaritate: Franţa (solară, carteziană, cu o cultură - sau une architecture raisonnée, după sintagma consacrată a lui Viollet Le Duc) şi Mitteleuropa (teritoriul afirmării simbolice a inconştientului, a nocturnului, a femininului). Parisul reprezintă de altfel principala atracţie şi modelul tradiţional pentru liberalii şi intelectualii vienezi. Numai între epocile în care se formează şi creează cei doi apare un uşor decalaj - dacă ţinem într-adevăr la scrupulozitate.

Faima pe care ei au dobândit-o a încetat de mult - îndeosebi în cazul lui Sacher-Masoch - să mai fie una literară. Şi poate că pe nedrept. Cel puţin aşa consideră coordonatorii caietelor care îi sunt dedicate acestuia din urmă în colecţia "A treia Europă" de la Polirom. Nu-i mai puţin adevărat că deşi demonstraţia se deschide cu câteva texte clasice ale sale - şi primul dintre ele este, cum altfel, Venus în blană (fragment) - ea continuă masiv cu extrase din zona psihopatologiei. Dintre autorii acestora întâietate cronologică are baronul Richard Krafft-Ebing, autorul celebrei Psychopatia sexualis (1869) în care pentru prima dată se poate întâlni o abordare programatică şi exhaustivă a disfuncţiilor de natură sexuală. Krafft-Ebing va fi totodată cel care va impune termenul de masochism. Urmează Alfred Adler, Sigmund Freud (care îl va aşeza adesea pe scriitor în postura de precursor al psihanalistului, prin puterea-i dovedită de surprindere a dinamicii sufleteşti), Karen Horney, Erich Fromm - şi, ieşind întrucâtva din acest c