Alegerile din noiembrie vor sta, probabil, sub semnul iresponsabilităţii şi al lipsei de memorie. Cei care, în decembrie 1989, au îndoliat ţara, care au asasinat cu sânge rece pentru a pune mâna pe putere se întorc, cu blazonul curat ca o vitrină de la Sacks, decişi să redemareze în trombă jafurile şi corupţia. Dacă în urmă cu zece ani au fost aduşi la putere de K.G.B., armată şi securitate, acum s-au căţărat pe aripile pleoştite ale algoritmicilor. Rămân la părerea că în 1996 nu s-a produs alternativa la putere, pentru că avantajul C.D.R.-ului şi-al aliaţilor a fost, de la bun început, fragil. Ultimii patru ani au constituit, de fapt, un respiro acordat celei mai criminale puteri care-a condus România în ultimii patruzeci de ani - o pauză de revirginizare. Ieşiţi din clinicile de operaţii estetice, aproape c-ar fi de nerecunoscut, dacă nu i-ar trăda copitele, corniţele şi codiţele strecurate indecent pe sub smoking-uri.

Cum a fost posibil ca o pacoste precum Iliescu să devină o speranţă pentru disperaţii care, în 1996, ajunseseră să nu mai poată nici respira normal? Prin ce miracol diavolesc tagma nesătulă a activiştilor de partid şi a securiştilor hămesiţi e chemată, aproape plebiscitată, de-o populaţie adusă la capătul răbdării de inactivitatea de patru ani a uzurpatorilor ideii democratice? Ca într-un coşmar, ne trezim lac de sudoare doar pentru a ne convinge că nu visăm, că realitatea e infinit mai insuportabilă decât visul! Crima regimului Constantinescu e şi ea imprescriptibilă: cu iresponsabilitate, ascunzându-şi incompetenţa în spatele unor minciuni infantile, ei au ucis speranţa. De-acum înainte, amărăşteanul căruia copiii îi mor de foame nu va mai crede că democraţia e o soluţie şi Europa o salvare.

Refugiat prin bufete imunde şi bodegi luate-n antrepriză de şobolănime, românul-standard nu mai crede decât în minciuna roşie, în naţionalis