Orientare
Se vor împlini douăzeci şi cinci de ani în toamna asta, de când trăiesc în Franţa. Am sosit în 1973 iar acum, când scriu, suntem în 1998. Un sfert de secol (timpul trece, asta încercam să vă explic mai înainte, totul este relativ, ţară tânără sau bătrână, copil sau persoană în vârstă, lucrurile astea nu există în absolut pentru că, şi pentru idioţi chiar, timpul tot trece, n-ai decât de aşteptat, îi transformă pe tineri şi bătrâni, ţări şi oameni, fie că o vrem, fie că nu): mai mult de jumătate din viaţa mea. Dacă m-aş fi născut în 1973, aş fi deja o adultă, o tânără femeie de douăzeci şi cinci de ani. Dar ăsta e necazul, nu m-am născut în 1973 şi nu-i deloc acelaşi lucru, să fi petrecut într-o ţară primii douăzeci şi cinci de ani, sau alţi douăzeci şi cinci de ani din viaţă.
Nordul, Marele Nord a lăsat în mine o urmă de neşters.
Cu ce seamănă această urmă, de ce natură este ea? Prin ce sunt, încă, fiica ţării mele? Prin tot: pentru simplul motiv că acolo mi-am petrecut copilăria. Or, nimic nu seamănă cu copilăria. Nu ai parte de două, şi, orice s-ar spune, chiar şi cu boala lui Alzheimer, tot nu cazi din nou în ea.
Chiar dacă locuiesc în Franţa de mai multă vreme decât copiii mei (ha-ha, e de la sine înţeles), nu voi fi niciodată franţuzoaică aşa cum sunt ei. În familie, toţi suntem francezi dar, e ca şi cu egalitatea, unii sunt mai francezi decât ceilalţi. (Născute în Franţa, progeniturile unei canadiene şi ale unui bulgar sunt francezi fără probleme şi fără complexe, datorită concentraţiei relativ scăzute de melanină din pigmentaţia lor. E evident că progeniturii franceze a unei togoleze şi a unui cambodgian îi va veni greu să se simtă la ea acasă.)
"Vă simţiţi franţuzoaică acum?" sunt întrebată adesea. (Expatriaţii: veşnic expuşi întrebărilor stupide.)
Ce-ar vrea să însemne asta, să te simţi francez?
