De cîteva zile îmi recitesc (sau, mai bine zis, le răsfoiesc) cronicile literare pe care le-am publicat vreme de treizeci şi doi de ani, săptămînă de săptămînă, din martie 1962 pînă în iunie 1993.

Păreri amestecate. E ca şi cum aş privi într-un album cu fotografii vechi, de la diferite vîrste. Amuzante, derutante, stupefiante şi, cîteodată, mai ales cele dintîi, uşor penibile. Există şi un punct de ruptură în şirul de texte (în jur de o mie două sute cincizeci!), cînd clişeele (de gîndire, de expresie) se estompează sau chiar dispar şi cînd încep să vorbesc în limba mea critică. Nici a epocii de apus proletcultist, tribut, s-ar crede, inevitabil la douăzeci şi ceva de ani, cînd nu ştiam prea bine pe ce lume mă aflu, nici a lui G. Călinescu, din care mi-am făcut un fel de scut contra platitudinii şi pe care l-am imitat aproape conştient şi cu voluptate. Caut să situez cu exactitate acest moment şi nu sînt convins că reuşesc. Un indiciu ar putea fi selecţia cărţilor pentru cronică. De cînd se poate vorbi de exclusivitate a adevăraţilor scriitori. Am uitat cu desăvîrşire cum îmi alegeam autorii în primii ani. Cine mi l-o fi scos în cale pe Ştefan Luca? Dar pe Aurel Mihale? Pe neaşteptate, am ridicat ştacheta foarte sus (în raport cu standardele vremii, desigur). Elitismul acesta era, probabil, un mod de a nu mă lăsa înghiţit de mediocritate. Trebuie să fi fost deliberat, dar nu pot jura. Chiar şi durităţile tînărului cronicar (oho, destule!) au, de la un punct încoace, în vedere scriitori buni sau, în tot cazul, onorabili. Cît îi priveşte pe aceia nuli (artistic, moral), nici măcar nu-mi mai dădeam osteneala să-i fac praf. îi ignoram. Alt indiciu este acurateţa consideraţiilor critice. Juste ori nu, temeinice ori superficiale, cumpănite ori pripite, aceste consideraţii se inspiră, începînd cu aceeaşi dată pe care n-o pot preciza, dintr-o experienţă de lectu