Acţiunea revizuitoare întreprinsă de critică este văzută îndeobşte ca una care detronează, care dislocă prestigii discutabile, reformând ierarhia de valori în vigoare prin impunerea unor criterii neconjuncturale de apreciere. Mai rar se pune accentul pe celălalt rol al revizuirilor, complementar, acela de a recupera opere minimalizate sau chiar uitate, necunoscute sau rău cunoscute, îndreptăţite să se bucure de alt regim.
Este, aceasta din urmă, şi situaţia romanului Revoluţia de Dinu Nicodin, retipărit de Editura Albatros după 57 de ani de la prima publicare. Actul recuperator l-a înfăptuit criticul Ion Simuţ, îngrijitorul şi prefaţatorul actualei ediţii (a doua).
Am spus şi altădată că suntem risipitori cu valorile, îngăduindu-ne comportări de nababi pe care nici literaturi mai bogate decât a noastră nu şi le îngăduie. În realitate, nimic din ce risipim nu ne prisoseşte.
Iată, dispuneam de această operă epică monumentală, frescă atotcuprinzătoare a Revoluţiei franceze şi a veacului al XVIII-lea francez şi european, şi ne-am permis s-o ignorăm atâta vreme, să nu facem caz de ea, să nu o aşezăm acolo unde îi este locul, printre cele câteva cărţi-reper ale prozei româneşti din epocă şi de oricând. De fapt, este o scriere-unicat în literatura noastră, prin amplitudine, prin erudiţie istorică, prin construcţie şi pecete stilistică.
Există, ce e drept, şi altă explicaţie a tăcerii care s-a lăsat în jurul acestui roman, mai ales în perioada comunistă. Ataca miturile Revoluţiei - ale Revoluţiei franceze şi ale oricărei alteia - prezentându-i eroii şi evenimentele în crude lumini demitizante. În anii '50, ai dogmatismului inflexibil, nu putea fi vorba de asumarea unei astfel de cărţi, şi nici chiar mai târziu, în anii relativei liberalizări. Iar când, în rare ocazii, a venit totuşi vorba despre ea, i s-au adus obiecţii ideologice. Astfel, O
