Povesti de la marginea padurii. Dupa lemne. S-a strecurat mai intai usurel, din scorbura in care dormea. Apoi, a trecut unduindu-se pe langa tufele de alun de la marginea poienii si a alunecat pe cararea care iesea la podul de peste parau. De-acolo se auzeau voci de barbati si acolo voia sa ajunga si...
Povesti de la marginea padurii
Dupa lemne
S-a strecurat mai intai usurel, din scorbura in care dormea. Apoi, a trecut unduindu-se pe langa tufele de alun de la marginea poienii si a alunecat pe cararea care iesea la podul de peste parau. De-acolo se auzeau voci de barbati si acolo voia sa ajunga si ea; glasuri vesele, de oameni care au terminat lucrul si acum, cu carele pline de lemne, se-ndreapta spre case.
Ii urmarea, zi de zi, furisandu-se in spatele lor, lipindu-se de copaci, atunci cand unii se uitau pesteumar, sa vada de unde vine fosnetul acela ciudat, ce-i insotea de la o vreme la intoarcerea catre casa. Daca vreunul s-ar fi uitat mai bine inapoi, ar fi vazut cum pletele ei, involburate de vant, incolacite pe langa trunchiurile groase ale copacilor, pipaie parca aerul jilavit de primele brume ale toamnei. Dar cine sa se uite inapoi, caci drumul intra pe panta grea de care numai cu mare indemanare si stapanire barbateasca puteau scapa.
S-a furisat pe langa stejarii batrani si atunci i-a vazut: erau trei si erau tineri toti, flacai neinsurati inca. Pe unul dintre ei il stia bine. De multe ori il urmarise pana la marginea padurii, petrecandu-l cu ochii pana ce trecea Valea Alba. De-atatea ori ar fi vrut sa se repeada si sa-i atinga spinarea puternica si mainile mari cu care ridica trunchiurile ca pe niste surcele!
Era frumos si vanjos. Ii cunostea si vocea, care parca tot mereu canta a bucurie. Cand il auzea printre copaci, nu-si mai afla hodina cate doua-trei zile. Astazi, insa, s-a hotarat. Nu-l va mai pierde pe flaca
