Exista multi oameni suparati ca parlamentarii, dupa ce ca au lefuri mari si alte privilegii, nu fac tot timpul decit sa vorbeasca si sa se sfadeasca unii cu altii. Unii ii opun „tehnocratilor“ sau „specialistilor“ – adica oamenilor care „fac“, „actioneaza“, nu doar vorbesc – si cred ca ar putea fi inlocuiti cu succes de acestia din urma. Reputatia Parlamentului este la noi asa de mica si fiindca institutia in cauza pare dedicata aproape exclusiv „vorbei“ – ceea ce inseamna nu doar „vorbirii“, ci mai ales „vorbariei“. Intr-adevar, s-ar cuveni – crede o multime de platitori de impozite – daca e ca in Parlament sa se vorbeasca, sa se vorbeasca macar la obiect, cu exactitate, sa nu se divagheze, sa nu se lase cuvintele sa circule fara un rost clar si fara sa intilneasca intr-un punct bine definit realitatea.

Numai ca, din pacate pentru acei miniosi platitori de impozite, daca se cade ca Parlamentul sa-si respecte „vocatia“ sa etimologica, el nici nu are altceva de facut decit sa „vorbeasca“ incontinent. Caci „parlament“ – vede oricine – vine de la verbul francez „parler“ si n-ar insemna altceva, la origine, decit „vorbire“.

In Franta Vechiului Regim, „parlamentele“ erau de obicei tribunale provinciale, separate de Curtea regala si formate, asadar, din juristi. O data cu normanzii lui Wilhelm Cuceritorul, insa, cuvintul a trecut in Anglia, unde „parliament“ a capatat repede sensul de adunare legislativa suprema a regatului. De aici el a patruns, cu acest sens, in alte limbi, revenind resemantizat chiar in franceza, desi aici se prefera inca vocabula „Assemblée“ pentru a se desemna forul legislativ suprem al natiunii. Ca menirea „parlamentului“ este exact aceea de a vorbi si iar a vorbi devine evident, daca urmarim mai ales dezbaterile parlamentului britanic: aici majoritatea si opozitia stau fata in fata, ca doua tabere pregatite sa se incaiere: de-o pa