Romania nu sufera de prea multe reforme, ci de prea putine. Argumentul dupa care coalitia guvernamentala ar pierde alegerile pentru ca plateste un pret electoral la suferintele cauzate populatiei de reforme nu se sustine. Lucrurile stau exact invers. Neaplicarea unui program de reforme suficient de largi si de radicale este cauza scaderii standardului de viata si a declinului economic. In 2000 putem vedea ca, in mare masura, toate partidele care au guvernat au aplicat politica pasilor marunti. Miezul dur al economiei comuniste nu a fost atacat frontal de nimeni. El ramine puternic, masiv in centrul economiei romanesti de tranzitie. Doar 25% din activele acestei economii au fost privatizate. El blocheaza aparitia unei economii de piata veritabile. Aici e toata chestiunea.
Incapabila sa demoleze acest miez, coalitia 1996-2000 a asaltat fiscal sectorul privat, zona intreprinderilor mici si mijlocii pe care in 2/3 din cazuri le-a si falimentat. Capitalismul romanesc in statu nascendi a primit astfel o grea lovitura. Asta permite acum fortelor politice de stinga, in ascensiune, sa spuna ca vor lua masuri de insanatosire a acestui sector. Ceea ce pare paradoxal. Burghezia romana sa se vada salvata, incurajata, promovata de adversarii ei naturali. Si sa fie martelata, ingropata – cum s-a intimplat in ultimii ani – de aliatii ei naturali.
Raportul UE de la Bruxelles este un bilant trist. Al exasperarii, al neputintei clasei politice romanesti pe ansamblu. E deplasat sa consideri – asa cum au facut-o unii comentatori – ca in ultimele 10 luni, guvernarea Isarescu se face vinovata de raminerile in urma. Aici e o boala veche. Ca este nevoie de o schimbare este limpede. Ea se va produce in noiembrie/decembrie. Schimbarea este ceruta si de UE, de FMI, de WB.
Chestiunea care se ridica este: ce fel de schimbare este asteptata. Cred ca este vorba de un
