„Iasul e pentru mine ca o casa parinteasca. Avem aici valori foarte mari, de la clasa muncitoare pina la cei mai mari specialisti. Dar ei nu sint platiti pe masura meritelor, pentru ca noi sintem la margine, sintem considerati moldoveni, provinciali. Dar ei, cei care ne marginalizeaza, nu-si dau seama ca moldovenii au fost cei mai buni luptatori, cei mai buni cronicari, cei mai buni istorici, tot ce vrei. Tocmai pentru ca am avut vedete si personalitati am fost marginalizati! De ce n-a avut Bucurestiul un om ca Stefan cel Mare? De ce n-a avut Bucurestiul un Ion Creanga sau un Mihai Eminescu?! Din cauza asta ei incep sa ne urasca! Ne invidiaza, pentru ca sintem prea destepti.“
(Casnica, 41 ani: Iasi – oras cultural, Ancheta din Timpul, 10/2000, p. 2)
Inceputul anilor nouazeci, Piata Unirii, centrul traditional al orasului Iasi, capitala – in aceeasi masura traditionala – a intregii Moldove. Dimineata friguroasa, de noiembrie tirziu, atmosfera pestrita, cu cenusiu neurastenic si colorit tipator, de capitalism timid si stingaci. Postceausism in expansiune. Multimea de porumbei infoiati – si ei traditionali –, strinsi in jurul statuii lui Cuza, este tulburata de un spectacol neasteptat. Un batrin homeless (clasa mai degraba in devenire decit traditionala, in vechea urbe), cu sticla de bautura tare (si ieftina), aproape golita, strecurata abil in buzunarul hainei ponosite, tine zgomotos, intr-o gestica ampla, elaborata – de orator din Hyde Park –, un discurs patetic despre margine si centru. Putinii trecatori matinali se opresc din cind in cind, aruncindu-i priviri curioase si apoi isi continua drumul, mai curind plictisiti. Incep sa se obisnuiasca – printr-un fel de blazare metafizica – cu astfel de „incidente“ ale lumii liberale. Altadata, „opinia publica“ ar fi intervenit probabil cu promptitudine pentru restabilirea „ordinii si disciplinei“. Acum, i