"N-am să ştiu niciodată dacă ai inventat, nici cît ai inventat. Pentru că pe strada Mîntuleasa nu se mai poate trece..."

În dimineaţa zilei de 17 august 1984 coboram pe Mîntuleasa, venind dinspre Calea Moşilor, la volanul Skodei personale. Nu cred să fi mînat cu mai mult de 50 la oră, căci starea drumului şi cotiturile dese mă împiedicau să o fac. Nici motive de grabă n-aveam. Cînd să trec prin dreptul bisericii, am observat totuşi un lucru de mirare: acul vitezometrului s-a deplasat brusc spre dreapta, depăşind nepăsător cifra maximă şi dispărînd sub bordura cadranului. S-a stricat, mi-am zis cu năduf. Să vezi acum bătaie de cap: du-te la "Service", caută un meseriaş priceput, stai pe lîngă el pînă se îndură să-ţi facă treaba... Am simţit, în aceeaşi clipă, o uşoară apăsare în tîmple, în vreme ce corpul părea să-şi cam piardă din greutate: stînd mai departe în fotoliu şi ţinînd mîinile pe volan, parcă aş fi plutit într-un bazin cu apă şi n-aş fi avut în mînă nimic. Dar m-am îmbărbătat şi am mers mai departe; las'că o să-mi treacă.

Toate astea au fost doar preludii ale surprizei ce urma să se producă. Ceva mai în vale, pe partea stîngă a străzii, peste drum de fosta şcoală, se află o clădire arătoasă cu etaj, veche casă de bogătaş de pe la sfîrşitul secolului 19. Acum era pavoazată de sus pînă jos cu mari drapele hitleriste, iar lîngă poartă avea o gheretă de pază, vopsită şi ea în culorile respective. Apăsării din tîmple i-a luat locul ameţeala. Doamne Dumnezeule, în ce timp mă trezesc? Plecasem de acasă, aşa cum am spus, în dimineaţa zilei de 17 august 1984. Şi iată-mă întors cu patruzeci de ani în urmă, trecînd prin faţa legaţiei germane, despre care ştiam că fusese pe Calea Victoriei, vizavi de Casa Scriitorilor, iar acum o regăseam în cu totul alt loc... Ceea ce mă intriga suplimentar era faptul că mă aflam pe strada Mîntuleasa. Îmi ami