Valéry: "...m-am născut într-unul din locurile unde mi-ar fi plăcut să mă nasc" (I, 1084). Cioran nu relativizează nici atât. El s-a născut în singurul loc care i-ar fi plăcut. Altfel, el n-ar fi vrut să se nască decât nicăieri. Faptul de a se fi născut unde a fost fericit l-a împiedicat să-şi ducă îndoielile până la capăt. Fericirea nu lipseşte din scepticismul lui Cioran.
Pentru Cioran, conştiinţa lucidă îşi atinge nadirul în neant. Pentru Valéry conştiinţa este (nu pot să traduc) "différente du néant, d'aussi peu que l'on voudra" (I, 1224).
Cei doi se reîntâlnesc, dar unul o spune primul (şi nu mă mir că celălalt nu-l poate suferi) în aceeaşi exigenţă: "...omul de spirit trebuie să se restrângă cu bună ştiinţă la un refuz nesfârşit de a fi quoi que ce soit" (I, 1225). În fapt, Cioran a şi reuşit să se ferească de orice misiune - în afară, poate, de aceea de conviv prea vorbăreţ -, pe când Valéry, academicianul, orator până şi la "comiţiile agricole", a acceptat să fie orice i s-a cerut. Drept este: ca s-o faci nu trebuie, vai!, să fii academician.
"E important să opunem cât mai distinct posibil emoţia poetică emoţiei obişnuite. Separarea e destul de greu de operat, ea nu se realizează niciodată în fapt" (I, 1363). Tehnică "cioraniană", neaşteptată, parcă, la Valéry (deşi el îşi depăşeşte cu uşurinţă condiţia de gânditor tranşant, care nu dă greş): a enunţa o idee şi a o compromite progresiv. Fragmentul e un tobogan: e important s-o facem, e greu, nu avem cum. Ca şi ideile lui Cioran, nici pe aceasta nu eşti nevoit să o accepţi. Ce mă împiedică să decantez emoţia estetică de oricare alta, ascultând, să zicem, Bach, sau privind un arabesc ori un tablou de Mondrian?
Valéry despre Leonardo da Vinci: "Acelaşi travaliu pe care noi îl facem asupra unui obiect de reflecţie, el l-a desfăşurat asupra subiectului reflectant" (I, 1223). S-ar
