Mihai Zamfir, colaboratorul nostru permanent (ale cărui articole din pagina a treia ne vin tocmai de la Lisabona, unde autorul lor se întîmplă să fie ambasador), critic şi istoric literar, eseist, romancier, este unul dintre cei mai învăţaţi oameni din cîţi am cunoscut. în generaţia noastră (am fost colegi de facultate), el şi regretatul Marian Papahagi merită cel mai mult acest titlu. Doar că Mihai Zamfir, ca de altfel Papahagi, este atît de bine crescut, încît erudiţia nu se bagă de seamă. Nici vorbă de paradă de ştiinţă. Din contra, un firesc, un fel de bonomie a comunicării ce dau multora iluzia că ştiu ce ştie el, lipsindu-le numai ocazia de a o arăta. înainte de a le risipi iluzia, să adaug alte două trăsături. Una este moderaţia şi vine direct din bunăcreştere. Mihai Zamfir nu sare niciodată peste cal. Detestă, bănuiesc, excesele de tot felul, dacă verbul n-ar fi el însuşi excesiv pentru un om care dezarmează orice forţare a notei printr-un zîmbet mai înţepător decît vîrful de ac. în fine, n-am reuşit niciodată să-l surprind pe Mihai Zamfir în posturi de intoleranţă sau agresivitate. Este un democrat prin excelenţă. Nu s-a îmbătat niciodată cu apa rece ca gheaţa a marxismului sau a derivatelor şi surogatelor lui din secolul nostru. Naţionalismului i-a opus acelaşi zîmbet dizolvant, indiferent de varianta în care s-ar fi înfăţişat.

Criticul şi-a dovedit competenţa în domenii diferite. Mihai Zamfir a scris cîteva dintre studiile fundamentale despre romantismul românesc. Am înţeles eu însumi mai bine, lucrînd la Istoria critică, atît poezia, cît şi proza generaţiei de la 1848. Dar Zamfir nu s-a oprit acolo: Macedonsky şi sfîrşitul de secol XIX îi sînt deopotrivă de familiare, cu formele lor noi (poemului în proză i-a consacrat o carte), premergătoare celor moderne. Romanul modern românesc are puţini analişti la fel de fini ca Zamfir. Faptul de a fi s