O veche problemă a teoriei literare, însă una încă nelămurită satisfăcător, este cea a interpretării. Există o unică interpretare corectă a unui text literar, sau dimpotrivă, o serie aproape nelimitată de posibile scenarii de lectură, toate pornind de la acelaşi text şi ducînd la rezultate spectaculos diferite? Practica interpretativă curentă, nutrită la teoriile unor postmodernişti radicali ca Stanley Fish (între mulţi alţii) pare să opteze mai degrabă pentru a doua variantă, cea a plurivalenţei, a alternativei, nu a adevărului unic. Dar oricît de atrăgătoare ar fi perspectiva unei asemenea dezinvolturi de lectură, măcar pentru extazul liberator pe care îl presupune, ea vine cu o serie de neajunsuri care nu pot fi ignorate. Cel mai simplu, şi mai grav deopotrivă dintre ele, este următorul: dacă un text poate fi interpretat într-o varietate teoretic nelimitată de moduri, cum distingem o interpretare validă de una aberantă? Sau renunţăm complet la conceptul de "validitate" şi astfel separăm domeniul literaturii, al criticii şi teoriei, de temeliile sale axiologice şi epistemologice stabililite încă din Antichitate? Pentru adepţii scepticismului postmodern o asemenea separare nu numai că nu constituie pricini de regret şi nu dă strîngeri de inimă, dar e chiar firească. Însă pentru circuitul oficial al literaturii situaţia e puţin mai complicată.

După ce studiile în chestiune ale unui Umberto Eco, mai sus pomenitul Fish, E.D. Hirsh, Richard Rorty sau Jonathan Culler au analizat atent fiecare faţă a problemei, măsurînd riscurile şi avantajele, precum şi plauzibilitatea pratică ori legitimitatea teoretică a oricăreia dintre cele două atitudini posibile (interpretarea ca traseu unic sau ca spaţiu plurivalent), poate că e binevenită opinia unui filozof. Nu pentru că filozofia ar fi calea de aur spre cunoaştere, ci pentru că ea ne ajută să plasăm chestiunea la un