Literatura e plină de ceasuri. Cele din casa domnişoarei Havisham au fost demult oprite, din dorinţa, avută, de a ţine în loc timpul, însă demonstrează doar că totul moare - sau, mai rău - decade, în absenţa - sau încremenirea - timpului. Ineluctabil şi ireversibil. Deci mai pronunţat decît se produce acelaşi fenomen în timp şi din cauza timpului.

Pentru că acceptarea unui timp care se scurge implică şi o încercare de a i te opune, deci o luptă. Din care, uneori şi pe durate scurte, putem ieşi biruitori şi, dacă avem noroc, reuşim chiar să conştientizăm procesul. Ceea ce înseamnă nu doar că ne apropriem - cu un clişeu mai mult decît fanat - fărîma noastră de eternitate, ci şi că, în consecinţă, astfel încetinim, în noi şi pentru noi, durata.

De stăpînim relaţia cu timpul, putem intra în mit. Este o condiţie principală, chiar şi atunci cînd nu e suficientă. În Impresiile de călătorie în Caucaz, Dumas şi companionii săi mănîncă, într-o vreme, un cocoş. Era, se pare, singurul măsurător al timpului în acel sat uitat de lume şi lipsit de nume. Însă cocoşul omorît, mai exact timpul din greşeală asimilat şi interiorizat, este răscumpărat cu un ceas de buzunar, adevărat. Şi astfel, călătorii intră în mit, definitiv, deşi etapele sînt mai complexe şi mai multe.

Mai mult, în unele, extrem de rare, cazuri, timpul poate fi distrus, pentru ca astfel să eviţi să te distrugă. în Horoscopul, un roman dumasian minor ce cred că merită a supravieţui doar prin această scenă unică, prinţul de Condé îşi sfarmă ceasul, pentru ca ticăitul său să nu-i denunţe prezenţa sub un pat în care cea pe care o iubea făcea amor cu altul. Întîmplător sau nu - dar, la Dumas, adică în literatură, nimic nu e în-tîmplător (şi spunînd asta îmi dau sea-ma că şi truismele pot, uneori, şoca) - acest rival are şi o confesiune diferită decît cel trădat şi îi e şi suzeran. Astfel, ceasul