Cel mai mare prozator portughez al tuturor timpurilor, Eça de Queirós, romancier înconjurat, în epocă, de alţi numeroşi romancieri europeni geniali, rămâne totuşi într-o ciudată izolare. Definitiva sa unicitate apare ca primă componentă a definiţiei.
Autorul portughez îi admira pe Balzac şi pe marii prozatori englezi contemporani (Dickens şi Thackeray), pe Maupassant şi pe Zola, dar idealul său rămăsese Flaubert: secreta sa ambiţie a fost probabil aceea de a fi numit într-o zi "Flaubert portughez". Şi totuşi, la o lectură fără prejudecăţi, - dacă acest lucru ar fi posibil! - textul queirosian îmi apare superior celui flaubertian: e scris cu aceeaşi artă a cuvântului în sine, perfecţionist până la pedanterie; însă Os Maias (şi nu doar el) pulsează de o viaţă caldă şi de simpatie vizibilă faţă de umanitate, trăsătură imposibil de găsit în Éducation sentimentale. Fluxul verbal poartă semnele unei sensibilităţi pe care autorul portughez nu numai că n-a încercat s-o suprime (cum făcuse Flaubert), dar a menţinut-o conştient în prim-plan, convins că ea potenţează forţa stilului.
Cu proza la care ne referim se petrece un fapt greu de crezut: e suficientă lectura unui singur paragraf, câteodată a unei singure propoziţii, pentru a-ţi da seama că ea aparţine lui Eça de Queirós. Pasionaţii o recunosc după numai câteva cuvinte, pentru că stilul queirosian se dezvăluie la cea dintâi cotitură de frază.
În poezie, faptul este frecvent, deoarece obligatoria schemă prozodică reţine mai uşor marca vizibilă a autorului. Dar în proză? Asistăm, poate, la singurul caz din întreaga literatură portugheză.
Ar fi foarte greu de explicat misterul. Identificarea rapidă a textului queirosian - iată o operaţiune ce urcă din străfunduri, atingând resorturi care scapă deducţiei raţionale; există la acest autor o conjuncţie benefică de factori ce marchează cu pecetea