În receptarea unui text dramatic funcţionează, în general, un paradox. Există, mai totdeauna, o anumită distanţă între lectură şi "performance", între reprezentarea mentală şi reprezentaţia scenică. Orice piesă de teatru, citită pur şi simplu, îi lasă lectorului sentimentul frustrant că a ratat esenţialul, că numai printr-un uriaş efort de imaginaţie va reuşi să îşi ia în stăpânire rolul de spectator mental, să suplinească, deopotrivă, regizorul, scenograful şi scena, într-un pariu, destul de riscant cu sine însuşi şi cu textul dramatic al cărui coautor devine, vrând-nevrând. Pe de altă parte, nu e mai puţin adevărat că, tocmai ceea ce ar putea părea un obstacol în receptarea teatrului, înlesneşte, până la urmă, stabilirea unei complicităţi, cu totul speciale, între textul dramatic şi cititorul său. Se deschid piste inedite de lectură, indicaţiile de regie stimulează imaginaţia, iar replicile - citite, şi nu rostite sau ascultate, deturnate, adică, într-un fel, de la destinaţia lor - se învăluie, imperceptibil, în farmecul nostalgic al oricărui lucru nedesăvârşit.

Nu altfel stau lucrurile în cazul celor cinci piese adunate în volumul de faţă; Răfuiala, Cutia, Cetatea soarelui, Luca şi Casa cu multe fotolii (dintre care primele trei au apărut, în versiune franceză, în L'Avant-scène du Théâtre, iar ultimele sunt publicate acum, pentru prima oară), ne lasă impresia că ar putea fi citite, foarte bine, atât în cheie estetică, cât şi în cheie est-etică.

Afirmaţia poate părea hazardată, însă la capătul lecturii nu putem să nu remarcăm că multe replici, gesturi, elemente de decor ne trimit cu gândul la un univers claustrofobic, specific oricărui regim totalitar; Toma, personajul din Cutia, care, între altele insistă să i se spună Rom şi nu Tom, are obsesia că este în permanenţă urmărit de indivizi suspecţi, care pândesc, zi şi noapte în faţa locuinţei sal