Vreme de aproape cincizeci de ani, românii au fost siliţi să tacă (lăsaţi, uneori, să mormăie), să-şi ascundă personalitatea, să n-o exprime în nici un fel (de pe la mijlocul deceniului nouă, fotografiile autorilor de literatură contemporani, de exemplu, au dispărut din presă şi de pe coperţile cărţilor lor): aveam două "vipuri" şi trei "vipuşti", conducătorii şi copiii lor. După 1990, toată lumea a început să vorbească ţipînd (dreptul noului născut!) şi fiecare român voia un ziar al său, un post de radio ori de televiziune; deodată am devenit o ţară de persoane foarte importante şi de copii ai persoanelor foarte importante. Pe cît de repede am adoptat neologismul, pe atît de grabnic i-am şi compromis înţelesurile prin folosire abuzivă şi, mai ales, prin deriziunea "referenţilor". Cine sînt vipurile acestui deceniu? Oameni bolnavi, hoţi, şuţi, criminali, violatori, demnitari corupţi, animale şi păsări ciudate, pedofilul din Moldova, dame de consumaţie, sîni, fese - acestea sînt subiectele şi figurile pentru coperţile ziarelor, revistelor, emisiunilor de ştiri difuzate prin radio sau televiziune; şi, din cînd în cînd, cîte un VIP autentic, de preferinţă, cîntăreţ sau om politic, rareori vreun actor (şi atunci cînd, din păcate, e vreun scandal prin teatre): despre pictori, scriitori, muzicieni, sculptori, oameni de afaceri curaţi, mai nimic. Vipurile sînt selectate (şi create) de mass-media dintre figurile lombrosiene ale periferiei şi marginalilor: violul unei bătrîne la marginea unui lan de grîu din judeţul Vaslui e totdeauna mai important decît o expoziţie de Marcel Chirnoagă, decît un doctorat, decît apariţia unei cărţi de Gellu Naum, decît revenirea lui Ciulei în teatrul nostru, decît cei 80 de ani ai lui Virgil Ierunca... Dorinţa de a fi "vip", fie şi pentru o zi, naşte monştri şi tot felul de situaţii de un comic grotesc: presa consemna anul trecut, de pil