De-o bună bucată de vreme, demagogii "integraţionismului" României în U.E., N.A.T.O. şi alte structuri ce amintesc de morcovul lui Buridan agită argumentul demografic: cu o îngâmfare stupidă, ei invocă triumfător o chichiţă forte: "Europa trebuie să ţină seama de noi, doar suntem ţara cea mai mare din zonă!" Sigur că prin comparaţie cu stătuleţele care au ajuns Cehia, Slovacia, Croaţia, Slovenia şi chiar Serbia părem un colos! Numai că suntem un uriaş cocârjat, flămând, prost îmbrăcat, trist, plângăreţ, spriijit într-un baston ca vai de lume şi el. România e, de fapt, o ţară ultra-îmbătrânită, neputincioasă, care nu spune absolut nimic bun occidentalilor. Pentru aceştia, mărimea unei ţări echivalează strict cu puterea pieţei, şi nu cu tremuriciul genunchilor!

Pe nebăgate de seamă, pensionarii au devenit pătura cea mai numeroasă şi mi s-ar părea normal ca Ion Iliescu - egal în a produce pensionărime cu Ceauşescu în a aduce pe lume copii nedoriţi, opoziţie care mă mir că n-a dat până acum de lucru psihanaliştilor - să fie viitorul preşedinte al ţării! în felul acesta, s-ar închide cercul demenţei începute o dată cu pensionările în stil mare iniţiate de fostul-viitor preşedinte - în fapt, o stratagemă de inspiraţie kaghebistă pentru a-i pune la adăpost pe "bătrânii" din Securitate, armată şi miliţie.

Argumentul numărului nu rezistă, aşadar, nici măcar cinci minute. Când, în 1990, am intuit ca singură şansă de supravieţuire biologică a României rapida transformare a ţării într-un fel de colonie de muncă a vreunei mari puteri economice, am fost, fireşte, taxat de trădător de neam şi vândut străinătăţii duşmănoase ce complotează neobosit împotriva zveltului nostru "picior de plai". Vorbeam de "colonizare" în sensul în care, de pildă, Statele Unite sunt o colonie a cui vrei şi nu vrei: de la japonezi la chinezi, de la europeni la australieni. E suficient