După un preşedinte de lemn şi altul de ocazie (vorba domnului Sache) ar fi timpul ca acest popor necăjit să pună la cîrma ţării, în fine, un bărbat cît de cît vrednic de renumele atîtor români de seamă... Brătienii... Maniu... Titulescu.
Pe urmă, tot dînsul, discutînd despre candidatura la preşedinţie a domnului Mugur Isărescu, amintise de personajul binecunoscut din piesa lui Tudor Muşatescu,... cel care, silit de familie şi de amici să candideze la alegeri, tîrît cu chiu cu vai înaintea alegătorilor, striga: Fraţilor, nu mă votaţi!... Spre disperarea familiei. Iar alegătorul adevărat atît aşteaptă de la candidat. Să-şi pună cenuşă-n cap. Să se facă mic, modest, de treabă, ca ei... Dar să se mai roage, pe la adunările respective, - fraţilor etc., etc. - asta e culmea! Românului îi plac oamenii politici care nu se dau mari. Care nu umblă să-şi facă o imagine, - fir-ar ea să fie! - cum se întâmplă cu ceilalţi, cu alde Roman..., alde Meleşcanu, al căror procentaj scade rapid într-un raport invers proporţional cu laudele de sine.
Nu. Isărescu, din contră, stă, se codeşte, nu atacă, nu înjură, doar răspunde, blînd şi cuviincios. Iar dacă trebuie musai să felicite şi el ceva, ori să exprime condoleanţe, o face prin intermediu, prin domnişoara, doamna aceea deşteaptă şi încruntată, supranumită în guvern Găinuşa, şi căreia premierul îi făcuse cadou, cu o ocazie, harnicei purtătoare de cuvînt, chiar aşa, o găină, cu un umor seniorial.
Altfel, cîinii latră, inamicii înjură de zor, dar caravana prim-ministrului, cu figura sa blajină de funcţionar cu părul alb şi cinstit şi cu ochelari, merge mai departe. Le mai zice el, aşa, cîte una, dar într-o limbă fină de tot, care azi nu se mai aude şi care e a locuitorilor din dreapta Oltului, întruchipată de acel romancier fermecător clasic român pe nume Gib Mihăescu...
Exact cum spunea şi personajul ne
