Învăţăturile lui Nea Goe se întitulează a doua carte (după Scriituri simultane, 1993) a lui Felix Lupu. Jocul de cuvinte nu este în totalitate ironic; el ascunde informaţii preţioase şi serioase pentru cititorul atent (şi amator de astfel de scriitură). Este poate prima lecţie pe care un cititor de textură "iovistă" (din Şcoala Gheorghe Iova face parte şi Felix Lupu) trebuie să o reţină: experimentul şi-a pierdut din gratuitatea genuină a gestului avangardist; noua achiziţie este dezvoltarea unui cod, comunicarea tocmai prin opacitatea limbajului etc. Revenind, "învăţăturile" desemnează un cumul de cugetări scrise în timp, de sfaturi de viaţă etc. Deşi foarte tînăr, Felix Lupu îşi adună toate textele, îşi pune la bătaie toate resursele pentru a întocmi acest volum. Cît despre "domnul" sau Nea Goe, el nu face decît să reamintească ineficienţa seducătoare a sfatului părintesc atît de bine redată de Caragiale: "Şezi binişor, puişorule! Să nu strici ceva! zice mam'mare".

Cartea începe surprinzător (nici nu se putea altfel) cu un jurnal-puzzle intitulat "jurnal de caiet". Iarăşi, jocul de cuvinte nu este întîmplător. Autorul ascunde sub aparenţa unui jurnal obişnuit cîteva abateri grave: amestecă datele (jurnalului îi este impusă o altă succesiune decît cea a calendarului), selectează doar părţile sugestive - pentru el caiet înseamnă orice notaţie, intimă sau nu, în timp ce jurnalul este considerat o formă finală o încercare indirectă de etică ("învăţături"). în rest, găsim aici toate ingredientele jurnalului clasic: anecdotă, reflecţii, banal cotidian etc.

Mai ales partea de anecdotă atrage în notaţiile lui Felix Lupu, un vajnic membru al boemei bucureştene. Prietenul său, Paul Daian, are grijă să anime atmosfera şi cînd are doar un "corp textual": "Am bîntuit cu Sergiu (Paul Daian) prin cazinouri. Eu nu joc, dar mă uit la el în timp ce îmi torn nenum