"Parintii pareau ca nu se vor mai opri vreodata. Mai ales tata. Vorbeau, vorbeau intr-una, nu mai stiam de cit timp vorbeau. Un singur lucru nu auzeam: de ce nu ma lasau sa merg si eu cu colegii la discoteca. Se facuse intuneric in camera si am vrut sa aprind lumina", isi aminteste Irina C., o adolescenta de 16 ani. Mina s-a indreptat automat catre veioza de linga pat. S-a auzit doar zgomotul cioburilor care s-au imprastiat pe parchet. Vinovate, privirile fetei s-au indreptat involuntar catre parinti. Ciudat, dar in dreptul usii nu mai gesticula mama; doar vocea ei suparata s-a auzit, plina de repros: "Vezi ce-ai facut? Nici nu ne asculti!" In dreptul geamului, tatal nu mai statea cu fundul pe birou. Oare cind plecase?, s-a intrebat Irina. Dar disparuse si dulapul si etajerele si biroul, geamurile, usa, patul, posterele de pe pereti nu mai erau, pentru ca nu mai erau nici peretii. "Nu mai vad! Nu mai vad nimic!", a strigat, incercind sa se agate de ceva. Ce a urmat a fost ca o lupta. Naucita de ce i se intimpla, s-a izbit ca ametita de scaunul pe care nu il vedea, a darimat cartile de pe etajera, s-a lovit cu fata de maimutoiul pe care tot ea il agatase de lustra, a tras de hainele parintilor. Cu miinile urcate pe o fata descompusa, parea ca-si va pipai ochii la nesfirsit. "Am orbit!", s-a tinguit Irina in genunchi. Zgiltiiturile, degetele tatalui care i-au sfichiuit obrajii, aproape ca nici nu le-a simtit. "Irina, nu mai juca teatru!", a strigat, autoritar, barbatul. Irina s-a ridicat din genunchi si, cu miinile intinse inainte, a cautat drumul spre usa, calcind pe cioburile de la veioza. "Copilul meu a orbit!", s-a auzit sfisietor strigatul mamei, cu ochii atintiti la urmele de singe de pe covor. Au dus-o la spital asa cum era: in pijamale si cu sosetele insingerate. Tot drumul Irina a stat ghemuita pe bancheta din spate, cu genunchii la piept. A plins, s-a tinguit