Ne-am putut lamuri saptamina trecuta despre cum a reusit show-biz-ul romanesc, prin oferta duetului André, sa ii lanseze pauperului public autohton un pachet de stimuli indeajuns de ambiguu, de „generalist“, incit sa poata impaca pornirile reprimate ale diferitelor generatii (si sa-si asigure astfel un portofoliu suficient de fani platitori). E cazul sa studiem si o alta strategie de piata, care si-a dovedit de curind eficienta: anume aceea de a simula dezbinarea, fronda, rasparul social in scopul plasarii acelei categorii de produse muzicale (puristii le-ar zice para-muzicale) cunoscute sub numele de hip-hop. De data aceasta e vizat un public mai restrins, dar cu un comportament mai activ, constituit, in primavara lui 1999 (momentul amorsarii marii operatiuni de promovare), din liceeni si studentasi MTV-isti, cu precadere de sex masculin. Dupa un an si jumatate de mediatizare profesionista, hip-hop-ul a devenit moda nationala si a generat legiuni de tineri emuli (ceea ce i-a facut pe unii observatori culturali sa se gindeasca la un fenomen de tip folcloric, asijderea celui din Statele Unite), precum si cifre de vinzari impresionante la CD-uri si casete.
E bine de precizat din capul locului: spre deosebire de alte curente si mode de dinainte si de dupa el, hip-hop-ul romanesc nu aduce un mesaj radical, demolator, nu ataca si nu ameninta prin incitari pernicioase cine stie ce institutii majore ale societatii; ba dimpotriva, indeamna la resemnare, la compromis, la acceptare fatalista a sortii. Eticheta „mioritic“ i se lipeste hip-hop-ului autohton la fix. Departe de a-si propune sa ameninte linistea si de a isca tulburari, epigonii mioritici ai lui Public Ennemy recomanda aderarea tacita la sistem. Daca viata e grea, societatea – corupta etc., tot ce ai de facut e sa inveti sa supravietuiesti. Antifraza? Subversiune mascata? Nici macar: simpla enuntare a
