120 de ani mai tirziu
Cu noua ani in urma, sarbatorind posibilul act de nastere al teatrului autohton de revista (Apele de la Vacaresti, creatie a lui Matei Millo, din 1872), noul, pe atunci, director al teatrului constantean Fantasio, actorul Mihai Sorin Vasilescu, imagina o solutie de resuscitare a genului prin instrumentul deja consacrat in lumea romaneasca a spectacolului din deceniul zece: festivalul. Cu putin noroc, la anul, liderul revistei de la malul marii isi va putea trece in cont deceniul personal al unei mari realizari, in pofida vicisitudinilor de tot soiul, destule motivate, prea multe fara sens.
Sa le luam metodic. Rezerva cu care e inca privit genul in Romania are radacini in perioada comunista si pirg in susele prin care destui actori, altfel stimabili, isi rotunjesc conturile in ultimii ani. Sigur, musicalul romanesc a avut perioada sa de glorie pe cind Carabus era al lui Tanase, pe cind se puteau aduce decoruri complete de la Moulin Rouge, pe cind divertismentul in Micul Paris tinea aproape de zodiile europene ori transoceanice. Dintre cele trei coordonate fundamentale ale spectacolului muzical, insa – muzica, satira textuala si coregrafia –, primele doua au avut cel mai mult de suferit dupa moartea lui C. Tanase, al carui infarct s-a datorat incompatibilitatii absolute dintre „de la Nistru pin’ la Don/ davai ceas, davai palton,/davai ceas, davai mosie,/haraso tovarasie“ si interesele sovietizante ale sfirsitului deceniului cinci. Puntea peste cinci decenii se face dificil, partial pentru ca textierii deceniului zece sint in buna parte tributari viciilor capatate, daca nu chiar datori fortelor politice de stinga, in buna masura operative inca din anii ’50. Imensul avantaj al teatrului sau particular, C. Tanase, nu se regaseste nicaieri in prezenta plaja a revistei romanesti, situata in plin drum al presiunilor politice,
