Am vorbit anterior despre „ministri“, „parlamentari“, „guvernanti“, adica despre oameni cu treburi grele, cu slujbe grase si functii de raspundere mare in societate si in stat. Haideti sa ne referim, acum, pentru contrast si diversitate dialectica, si la antiteza acestor personaje: cum se cheama cei care n-au functii, nici demnitati, nici indemnizatii, nici pozitii solide, nici secretare, nici celulare, nici comisioane, nici…, nici… si care nici macar nu si le doresc pe toate acestea? Ma tem ca nu gasesc un termen mai potrivit decit cel de… „idioti“!
Cum adica – veti spune – „idioti“? „Idiot“ este cam totuna cu „netot“, „cretin“, „nating“, „tont“, „imbecil“, „neghiob“, „debil“, „prost“, „timpit“, „dobitoc“ etc. (bogatia limbii in termeni cu acest inteles este uluitoare!); or, de ce ar fi, in acest sens, „idioti“ mai degraba oamenii de pe strada decit ministrii? De ce sa jignim simplitatea, buna cuviinta, chiar onestitatea, modestia, fie ea si naiva? „Ba chiar asa – se va repezi cu replica vreunul cu ciuda pe politicieni – judecind dupa unele si altele, cu idiotii e… vice-versa!“
„Amice, esti idiot“ – ii voi raspunde cu replica binecunoscuta si mai intotdeauna bine venita din Caragiale. Dar nu despre asta este vorba. Ma refer la sensul originar al cuvintului, sensul lui din greaca veche, de unde, prin latina tirzie, a intrat in limbile europene moderne. Acolo, la mama lui, idiotes – derivat al adjectivului idios, adica „propriu“, „particular“, „aparte“ – nu insemna decit „persoana privata“, „simplu particular“.
In finalul Republicii, in asa-numitul „mit al lui Er“, aflam ca, la judecata sufletelor mortilor, sufletul lui Odiseu, ostenit de viata de star al Eladei, a ales, pentru o viitoare reincarnare, traiul modest, tihnit si anost al „unui simplu particular“, adica al unui idiotes si ca s-a aratat extrem de fericit ca l-a gasit.
Asadar,
